Mihai Bursesc și călătorii de pe canapeaua lui. Viața „dolce far niente”...

Mihai Bursesc și călătorii de pe canapeaua lui. Viața „dolce far niente” într-un paradis din Retezat

0
mihai bursesc cazare gratuita retezat

Prima dată am auzit de Mihai Bursesc de la un puști de 18 ani din Mălăiești, un sat din comuna hunedoareană Sălașu de Sus. Tocmai vizitasem turnul medieval ruinat de lângă sat, iar acum ne întorceam în localitate pe niște drumuri bolovănoase. Așa am aflat că în Sălașu de Sus stă un tip care le oferă cazare gratis turiștilor sosiți în zonă. Are mii de prieteni pe Facebook și a făcut autostopul până în Franța, îmi povestea admirativ tânărul meu ghid, ca și cum ar fi vorbit despre supereroul preferat din benzile desenate. Mi-am continuat singură drumul și am uitat de Mihai Bursesc și de aventurile sale care tindeau să devină legendare printre copiii din partea locului.

Din Mălăiești, șoseaua m-a purtat în Sălașu de Sus, locul perfect pentru a începe o drumeție în Munții Retezat. Imediat ce-am intrat în sat, în stânga drumului a răsărit un fel de cabană așezată într-un pâlc de copaci. Fețele zâmbărețe și mesajele pictate în culori vesele pe gard și pe banca de la intrare – „Welcome”, „Liber”, „Adăpost Free Shelter” m-au făcut să trec imediat podul de peste mica apă ce curgea în fața casei.

Hamacul atârnat între doi copaci, bucătăria de lângă râu (în loc să curgă printr-un banal robinet, apa vinea printr-un furtun, direct din râu), priza trasă până afară ca să ajungă la filtrul de cafea, casetofonul legat cu sârmă de-un copac, scaunele din bușteni și cănile așezate îmbietor pe masă m-au cucerit pe loc și am decis să iau prânzul aici. Mă simțeam puțin ca în Hansel și Gretel, când cei doi frați descoperă casa din turtă dulce din pădure. Cabana din Sălașu de Sus nu era din turtă dulce, dar era la fel de fermecătoare ca cea din poveste. Mi-am mâncat conservele de pateuri așezată pe o bancă din lemn, iar apoi am dat o tură și prin casă.

Nu am găsit nicio ușă încuiată. La mansardă se ajungea urcând pe o scară de fier ce se mișca la fiecare pas. De-o parte și de alta a încăperii se întindeau locuri de dormit separate de bârne de lemn, acoperite de pături și cearșafuri. Acum erau folosite pe post de spațiu de uscat ceai – muguri de brad, cimbrișor, mentă și soc.

mihai_bursesc_adapost_salasul_de_sus
Fosta fierărie a familiei Bursesc, transformată în cabană

mihai_bursesc_adapost_salasul_de_sus_00
La mansardă, Mihai a amenajat tot locuri de cazare

mihai_bursesc_adapost_salasul_de_sus_01
Ceai pus la uscat în mansardă

mihai_bursesc_adapost_salasul_de_sus_04
Loc pentru stat degeaba

mihai_bursesc_adapost_salasul_de_sus_12
O bucătărie fără chiuvetă, țevi sau apă caldă

mihai_bursesc_adapost_salasul_de_sus_07
Mihai Bursesc este ușor de găsit

Am ieșit din curte chitită să bat din poartă în poartă în tot satul, până când cineva o să-mi spună cine a construit minunăția în care aterizasem. Însă cercetările mele s-au sfârșit înainte să înceapă, când ochii mi-au căzut peste un panou din scânduri de lemn pe care îl ratasem inițial. Cel care oferea găzduire gratis pentru călători își scrisese pe gard și telefonul, și adresa de e-mail, și numele: Mihai Bursesc. Abia atunci mi-am amintit de eroul puștiului din Mălăiești.

Am pus mâna pe telefon și l-am sunat. M-am prezentat, dar la capătul celălalt mi-a răspuns o voce morocănoasă care, în ciuda entuziasmului meu, părea dispusă să mă trimită să plimb ursul. Până la urmă a acceptat să vină la adăpost. La fix, pentru că începea să plouă.

După câteva minute a apărut un tip înalt, îmbrăcat într-un tricou lejer, care – foarte politicos – s-a oferit să-mi facă ceai sau cafea. Din obișnuință, am ales cafeaua. Acum îmi pare rău: am aflat de la un călător american că face un ceai excepțional, ceea ce nu e greu de imaginat din moment ce ingredientele sunt culese de el de pe câmp sau din munți. Mihai a așezat zaharnița și cele două cești cu cafea pe un platou improvizat – un vechi panou comunist cu un muncitor îmbrăcat în uniformă albastră, alături de mesajul „Verificați instalațiile de legare la pământ a utilajelor acționate electric” – și ne-am instalat într-una din camerele căbănuței.

„Vara am aici ca-n gară”

Misterul reticenței lui vizavi de mine s-a lămurit rapid. Cu o zi înainte fuseseră alegerile locale și postase pe pagina lui de Facebook mai multe glume à la Cațavencu despre politicienii din Hațeg, cel mai apropiat oraș de Sălașu de Sus. Și deoarece are aproape 5.000 de prieteni, deci o vizibilitate destul de mare, s-a trezit cu mesaje de amenințare de la mai multe persoane. Una dintre ele se recomandase Andreea, așa că în momentul în care l-am sunat a crezut că am să continuu ploaia de înjurături pe care o tot ascultase la telefon în ultimele zile. Dar toate astea păreau o joacă pentru Mihai. „Da’ de ce trei zile? Că în zece minute ești aici”, îi răspunsese unui tip din Hațeg care îl amenințase că îi mai dă doar trei zile să se potolească, altfel vine peste el.

Era început de sezon și Mihai nu avea niciun călător cazat. Mi-a povestit că tocmai l-am ratat pe un couchsurfer portughez, un artist care făcea autostopul prin lume, plimbând o tobă după el. Mihai l-a trimis în munți, la refugiul său de la cabana Pietrele, unde turiștii își odihnesc pe gratis oasele în cele două cămăruțe cu mansardă. Sus nu există curent, dar au butelie, aragaz și tacâmuri.

Pe timpul verii cabana din Sălașu de Sus se umple de “canapeliști”, cum le spune Mihai couchsurferilor ce străbat lumea, sărind dintr-o canapea gratuită într-alta: „Vara am aici ca-n gară”. În căbănuța lui încap, înghesuiți, chiar și 20 de oameni. Gratuitatea îi atrage cel mai mult, crede el: „Pentru ei e important să scutească ăia 10-20 de euro pe zi cât au ei buget”. Cu mâncarea, fiecare trebuie să se descurce.

Articol recomandat: Munții Șureanu și frumusețea domoală care îți taie respirația | FOTO

“Am un avantaj: și să vrei să furi și n-ai ce”

Mulți dintre cei care ajung să doarmă pe canapelele lui Mihai sunt tineri de 18 – 30 de ani care fac turul Europei, iar Sălașu de Sus este „un punct de încărcat bateriile” între Viena și Istanbul. Stau o zi sau o săptămână, chiar și două-trei săptămâni. Însă de regulă nu depășesc o săptămână. Unii sunt abonați: „Vin în fiecare an, și-n lipsa mea”. Așa cum am intrat și eu când era plecat: Mihai e genul de om în casa căruia poți să intri fără probleme și când el nu e acasă. E o chestie rară, chiar și în comunitatea couchsurfing: „Unii te și pun să ieși din casă când pleacă ei. Eu am un avantaj: și să vrei să furi și n-ai ce”. 

Când te gândești la un om prin casa căruia s-au perindat mii de călători îți imaginezi că cel care le-a pus la dispoziție locuința sa, fără să ceară nimic în schimb, este o persoană caldă, un iubitor de oameni numai lapte și miere, gata să-i servească de dimineața până seara pe cei care îi trec pragul. Dacă mi l-aș fi imaginat astfel pe Mihai aș fi greșit: „Nu pot să mă ocup de ei. Pe unii îi enervează că ei vin să descopere lumea și eu sunt plecat prin sat. Eu nu acord regimuri speciale. Vrei să-ți faci ouă? Cumpără-ți. Eu poate îți dau uleiul. Sunt foarte rece”.

Cei mai mulți turiști sunt germani și francezi, dar a avut musafiri și din Canada sau din Australia. Vara are și câte trei-patru nații odată. „Sunt interesanți unu din 10. Sunt hipsteri, sunt foarte previzibili. Majoritatea se cred Magellan sau Vasco da Gama, dar sunt superficiali: nu știu cuvinte ca „lobotomie””, povestește el și amintește de francezul căruia a trebuit să-i explice că „lobotomie c’est couper ton cerveau”. „Sunt foarte imaturi, ca beizadelele la noi. Au 30 de ani, dar sunt copii mari”, completează el.

În afară de română, Mihai știe franceza, engleza, spaniola, germana, italiana, suedeza, norvegiana și daneza, așa că le spune canapeliștilor să nu îl înjure în limba lor pentru că o să-i înțeleagă: „Le-am învățat acasă că mă plictiseam și dup-aia le-am pus în practică afară”. Engleza și franceza le știe cel mai bine, „ca româna”, dar în toate poate să citească un ziar sau un roman.

mihai_bursesc_adapost_salasul_de_sus_08
Mihai a terminat Colegiul de Comunicare Profesională, secția franceză-engleză, la Universitatea Politehnică din Timișoara. Acum spune că a pierdut vremea și că i-au trebuit zece ani ca să-și scoată tâmpeniile pe care i le-au băgat în cap de „nătărăii” de acolo. Nu a lucrat niciodată ca translator.

“La ce-mi folosește casa dacă numai mie îmi folosește?”

E critic chiar și vizavi de couchsurfing și spune că ideea potrivit căreia oamenii fac couchsurfing pentru a cunoaște alte culturi e o ipocrizie. Succesul fenomenului stă în gratuitate, spune el. Nu-i place nici să i se impună un schimb cultural: „În couchsurfing e obligatoriu să faci un schimb cultural gratis. Să cunoști lumea. Ca și cum te-ai duce la bibliotecă. Mie nu-mi place să fie obligatoriu”. Te-ai aștepta ca unii turiști să plece îmbufnați din Sălașu de Sus, dar pe www.couchsurfing.org Mihai nu are nicio recenzie negativă: 270 sunt pozitive (multe dintre ele de-a dreptul elogioase), 13 neutre.

Nu-i primește nici pentru reciprocitate, gândindu-se că se va duce la un moment dat să stea și el pe canapelele lor. Și atunci de ce o mai face, dacă vrea să fie lăsat în pace? Pentru că îi este dragă ideea de gratuitate, m-a lămurit: „Îmi place că cineva folosește ce am eu. Am zece paturi. Ce să fac cu ele? La ce-mi folosește casa dacă numai mie îmi folosește?”.

Un alt motiv pentru care primește canapeliști este istoria familiei: când stătea cu părinții, în casa de lângă actuala cabană, abia reușea să cazeze vizitatori într-una din camere: „Îi mințeam pe-ai mei că sunt prieteni, că ei nu erau de acord să bagi străini în casă. Toată viața am cazat oameni. Dacă îi vedeam la birt sau pe stradă și reușeam să-i păcălesc pe ai mei, îi cazam”. Cu părinții săi a fost „în război de mic”. După cum mi-a povestit, erau „mari dictatori” și se plângeau mereu că musafirii consumă apa, cafeaua și că trântesc ușile.

mihai_bursesc_adapost_salasul_de_sus_05
Cabana este acoperită de un fel de scânduri din lemn de brad, rotunjite pe-o parte. Se numesc „lăturoaie” și am aflat de la Mihai că sunt cel mai ieftin material de construcție. Un metru cub costă 50 de lei. După ce a făcut câteva fotografii pentru Primărie, a primit în schimb tractorul instituției ca să aibă cu ce să care lăturoaiele până acasă.

Din 2007 s-a mutat în vechea fierărie a tatălui său, pe care a transformat-o în cabană, și a început să primească grupuri mari de turiști, în regim de couchsurfing. Dar nu s-a oprit aici. A cazat străini și în apartamentul de serviciu al Primăriei din Sălașu de Sus, și în bibliotecă, și în căminul cultural: „Eu am cumpărat saltele, saci de dormit și un an jumate am băgat în prostie canapeliști. Mai cârâiau ăștia, da’ credeau că primarul le știe pe toate. Da’ habar n-avea”.

În apartamentul de serviciu al Primăriei, chiar vizavi de poliția locală, a cazat în 2008 câțiva studenți germani care veniseră în România ca să protesteze la summit-ul NATO. „M-au mințit că n-au nicio treabă”, povestește Mihai, dar el i-a mirosit imediat: veniseră în luna martie – cel mai prost sezon, aveau părul lung și erau îmbrăcați în negru. „Sunteți anarhiști, o să o luați pe cocoașă”, i-a avertizat, și a completat „Aș veni cu voi, dar lucrez la primărie. Mă dau ăștia afară”.

Așa s-a și întâmplat. Cu o zi înainte de summit, vreo 50 de tineri au fost arestați și duși la poliție. Sătenii i-au recunoscut la televizor pe foștii canapeliști din Sălașu de Sus, iar Mihai s-a trezit la ușă cu un polițist care i-a spus că de acum încolo va trebui să declare la poliție scopul și durata vizitei fiecărui turist. Răspunsul lui a fost scurt: „Du-te bă de aici, că eu nu sunt nici agenție de turism, nici hotel”.

“Dacă am confort slăbesc, degenerez. Eu vreau să fiu Tarzan”

Nici nu ar putea fi deoarece nu suportă industria turismului și are oroare de profit: „Aș vrea să se ducă dracu’ toate hostelurile și toate hotelurile. N-ar trebui să se ceară bani pentru confort. Confortul îi degenerează, îi slăbește: d-aia răcesc când dă ploaia. Aici se dezvață de ce au, se învață cu un minimum. Industria turismului nu vrea să nu se ia bani. Trebuie să-i bagi omului în cap că trebuie să iei bani, să-l mulgi de bani. Le e ciudă pe mine. Își închipuie să pierd bani din cauza mea. E ca și cum le-aș da o măciucă în cap. Și din start mă urăsc”.

Tot confortul din cabana-fierărie a lui Mihai se reduce la câteva paturi (unele făcute din uși de bloc puse pe butuci și acoperite de saltele) și la curentul electric. W.C.-ul este în fundul curții, cabina de duș este făcută din trestie adusă de el în cărucior de la „Fânețele cu narcise”, apa este trasă din râu prin furtunuri: „Eu dacă am confort slăbesc, degenerez. Eu vreau să fiu Tarzan, să mă sui cu o mână în copac. Mă spăl în râu, mă spăl cu ploaie. Eu n-am facturi”.

mihai_bursesc_adapost_salasul_de_sus_03
“Robinetul” din bucătăria lui Mihai

mihai_bursesc_adapost_salasul_de_sus_02
Baia din trestie, doar cu apă rece

mihai_bursesc_adapost_salasul_de_sus_06
Cabana își așteaptă “canapeliștii”

Totuși, are facturi, dacă punem la socoteală curentul și internetul. Când l-am întâlnit eu era într-o pasă proastă: nu mai avea bani, așa că își tăiase netul ca să nu aibă datorii și își verifica mail-ul pe la diferiți oameni din sat. Ca să mai facă rost de-un ban, mai muncea cu ziua „la roabă” sau la turnat beton.

Prin anii 2005-2006 a fost ghid pe cont propriu. Avea un site prin care era contactat și făcea ghidaj pentru străini, prin toată țara. „Era efectiv ca să am ce mânca”, își amintește el. Un turist îi plătea vreo 25 de euro pe zi. Alții îl plăteau în cărți. Intrau într-o librărie și îl întrebau „Ce cărți vrei?”. Atunci lua cărți „la kil”. Erau domni cu el, dar apoi aveau pretenții, ceea ce bineînțeles că nu-i convenea, mai ales că unii erau „oameni de nimic care s-au trezit cu bani”: „Dacă îți dă un om un leu, deja o să vrea să-l servești. Vor să comande. Eu nu-s făcut să fiu slugă”. Așa că a renunțat și la asta: „Mi-am dat seama și de inutilitatea faptului de a ghida. Mulți s-ar descurca cu o carte și o hartă”.

Articol recomandat: Mlaștina de la Peșteana, unde plantele mănâncă muște, iar balta înghite vacile țăranilor

“M-am încărcat cu 1.000 de euro, nu mai mișc un deget un an de zile”

Și totuși, din ce trăiește? Rețeta lui e simplă: când ajunge la strâmtoare, timp de o lună – două pe an pleacă în străinătate, la “căpșuneală” cum îi place  să spună, și muncește ca agricultor, chelner, culegător de căpșuni sau ca ce-și găsește. Când a pus deoparte 1.000 de euro se întoarce acasă și trăiește din banii ăștia aproape un an de zile: „M-am încărcat cu 1.000 de euro, atunci nu mai mișc un deget un an de zile. Cu 50 de lei pe săptămână trăiesc ca prințul”.

Mihai are un mod aparte de a înțelege proverbul „time is money”. Și pentru el timpul este prețios, atât de prețios încât nu trebuie irosit pe muncă: „Timpul e mai important decât banii. Muncești 11 luni și o lună ești în concediu. Aia orice prost poate. Ia fă invers. Cu minimum de efort și maximum de beneficii”.

De zece ani aplică modelul ăsta, iar lucrurile par să meargă bine: „În fiecare an plec de la zero. În sensul că n-am bani”. A muncit prin Franța, Danemarca, Norvegia, Scoția. În total, a văzut vreo 20 de țări din Europa, dar spune că nu a văzut nimic care să-l impresioneze. Când se întoarce în țară cu 1.000 de euro, face numai ce are el chef. Adică citește, se uită la filme și se plimbă. Dar și de ele se plictisește: „Scopul meu nu e să fac ceva, ci să nu fac. Pasiunea mea e să dorm. Prin simplul fapt că nu fac nimic, deja sunt în extaz. Acțiunea mă plictisește grozav”. Are și câțiva prieteni, dar în general e singur cuc. La televizor evită să se uite pentru că i se urcă la cap când vede personajele ce apar pe sticlă: „Începi să crezi că ești gânditor, ca Cioran sau Nietzsche pe lângă ăia”. În afară de a nu face nimic, un alt scop al lui este să piardă. Timp, energie și bani, dar într-un mod inteligent.

mihai_bursesc_adapost_salasul_de_sus_10
Hedonist, cinic și anarhist, Mihai Bursesc își expune filozofia de viață din mijlocul patului

“Eu consider că am prea mult”

Vecinii lui din sat cred despre el că este scrântit: „Cum să îl ducă capul și să trăiască în sărăcie? Cum dracu’ n-are nici bicicletă? Eu consider că am prea mult. Am 50 de metri pătrați, nu am ce face cu ei. La tine în București contează fiecare metru pătrat. Aicia nu”. Nici prin gând nu-i trece să plece din Sălașu de Sus ca să stea în capitală, cu 200-300 de euro chirie: „Să mă duc din paradis în iad? Și mai și dau bani pentru asta?”.

Una peste alta, Mihai a schimbat de-a lungul vieții vreo 25 de joburi, toate la negru: „Deci n-o să am pensie. Și în străinătate, ca și în România, nimeni nu vrea să-ți facă contract”.

Pe seară, la sfârșitul întâlnirii noastre, l-am întrebat ce-o să facă la bătrânețe, când nu o să mai poată să muncească, și nici pensie n-o să aibă: „Ce se făcea înainte să se inventeze pensiile? Mureai, ce dracu’ să faci? De foame, de frig”. Însă nu îi este frică de viitor: „Nu mă interesează pe mine pensia. Am încredere în mine. Pot să mut munții. Dacă ești prost, și supraviețuiești. Nociv, și supraviețuiești. Dar dacă ești benefic?”.

mihai_bursesc_adapost_salasul_de_sus_11
Mihai Bursesc: „Dacă ți-e frig, faci flotări. Dacă ți-e foame, îți trece senzația. În Etiopia mori de foame. Aici să vrei să mori, te arunci în cap, da’ îți pune unul o pernă”.

Foto: Andreea Dogar

Dacă vrei să stai la adăpostul gratuit al lui Mihai Bursesc, găsești informații utile și recenziile altor călători la link-urile de mai jos:

www.facebook.com/mihai.bursesc?sk=info

http://www.couchsurfing.org/people/luzaru

Dacă ți-a plăcut acest articol, dă-ne un like pe pagina noastră de Facebook.

Ce este GreatNews.

 

0 comentarii

Raspunde