Florentina Țone a recreat, pentru scurt timp, atmosfera copilăriei / Foto: Florentina Țone despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.ro
Aveam multe diafilme – vreo 20 de cutiuțe colorate din plastic, pe care erau trecute titlurile poveștilor cu un scris auriu sau argintiu. Însă dintr-un motiv care îmi scapă acum, cel mai bine mi s-a întipărit în minte povestea despre o turtiță rumenită. Când se lasa seara, mă așezam cu tata pe covor în sufragerie, în fața unei uși vopsite în alb ce dădea spre hol. Proiectorul – un aparat negru ce se încingea după ce rulam câteva diafilme – stătea pe un scăunel adus din bucătărie. Nu aveam mai mult de trei – patru ani, nu știam să citesc, așa că tata era cel care îmi deslușea subtitrările poveștilor.
„Turtița” era o prelucrare după un basm popular rus, în care o turtiță frământată de o babă din ultimul pumn de făină de pe fundul lăzii prindea viață, fugea din gospodărie și reușea să-i păcălească pe toți cei care voiau să o mănânce: moșneagul, iepurele, lupul și ursul. Degeaba însă, deoarece pe vulpe nu mai reușea să o fenteze: diafilmul se încheia cu imaginea turtiței înlăcrimate care dispărea în gura vulpii, iar pe mine mă apuca o milă nesfârșită pentru soarta tragică a simpaticei turtițe.
Însă niciodată nu am plâns la „Turtița” așa cum plângeam la „Moara dracilor”. Legătura mea cu „Moara dracilor” era cel puțin contradictorie: îl rugam pe tata să-mi pună diafilmul cu Păcală (îmi plăcea la nebunie că nemernicii de draci ieșeau mereu prost la final), dar de fiecare dată când pe ușă se proiecta imaginea cu mogâldețele alea negre mă speriam la fel de tare ca atunci când o vedeam – chiar și întâmplător – pe doamna P., o asistentă care mi-a făcut injecții toată copilăria. Cum apăreau dracii la noi în sufragerie, treceam imediat în spatele tatălui meu, lăsându-l pe el pradă cetei de diavoli. Tata nu se speria niciodată, ba mai mult, chiar avea curajul să se ridice și să pună mâna pe ei, zicându-mi: „Mă tată, nu-ți fie frică, sunt doar niște desene!”.
Între noi fie vorba, acum îl înțeleg de ce era atât de viteaz: dracii ăștia erau, de fapt, cam blegi: una-două, ba rămâneau fără ochi, ba fără făină, ba erau păcăliți. Dar cu mai bine de 20 de ani în urmă mi se păreau suficient de fioroși încât să încep să urlu când îi vedeam, așa că tata învățase lecția: cum venea secvența cu mulțimea de draci din moară, învârtea repede-repede rotița aparatului de proiectat, ca să mă scape de urâtele arătări.
Foto: Florentina Țone despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.ro
Alături de desenele animate rusești cu iepurele Zaieț văzute la un televizor alb-negru, diafilmele mi-au animat copilăria timp de un an – doi, până prin ’89, după care le-am trădat pentru „noul” care se revărsa zi de zi din cutia noastră din sufragerie, care între timp se făcuse color. Ce s-a ales de proiectorul meu negru sau de cutiuțele cu diafilme, habar n-am.
Recent, am avut surpriza să aflu că diafilmele copilăriei mele nu au murit, ci supraviețuiesc bine-mersi pe internet, scanate, transformate în filme și încărcate pe YouTube. M-am uitat la câteva dintre ele, dar nu am mai regăsit niciun strop din farmecul lor. Totuși, mergând din link în link, am descoperit că nu sunt singurul om care își amintește cu drag de diafilmele din copilărie. De fapt, suntem o întreagă generație de copii care au crescut cu diafilmele realizate de prin anii ’70 de Studioul Cinematografic „Animafilm”. Acum, cu greu ai putea găsi un om care să aibă până-n 40 de ani și peste 25 care să nu fi văzut în copilăria lui, măcar o dată, un diafilm cu povești marca Animafilm.
Șase povești cu diafilme
Ciprian Hanga a văzut prima dată un diafilm proiectat la ziua unui coleg de școală, pe când avea opt-nouă ani: „S-a stins lumina şi părinţii lui au fixat proiectorul şi au rulat câteva diafilme. A fost o experienţă magică pentru mine, am plecat „bolnav” de acolo şi am făcut tot ce am putut ca să obţin propriul meu proiector. Eram atât de obsedat de ele încât îmi imaginam şi desenam pe hârtie cum stau în camera mea pe întuneric şi le urmăresc”.
„Când am devenit eu pasionat de ele, cu mult înainte să şi am unul, vorbeam atât de entuziasmat despre ele băieţilor de pe scară încât unii şi-au luat şi ei, cu mult înaintea mea. Eram invidios, dar totuşi mă duceam la ei şi ne uitam împreună, după-amiaza, după ce veneam de la şcoală. Puneam o pătură în geamuri şi ne uitam aşa până când începea să miroase a film încins”, povestește Ciprian, în vârstă de 35 de ani.
Inventiv, unul dintre fericiții posesori de proiector a pornit o mică afacere: chema copiii de pe scară, de toate vârstele, și le cerea taxă de intrare. „După aceea mi-am luat şi eu, târziu, din banii de la Pluguşor. Pentru ceilalţi copii „trendul” a trecut aşa cum a venit, dar eu am continuat să mă uit şi să îmi cumpăr cutiuţe, aveam chiar o mică colecţie, vreo 15 cred. Toate erau din banii strânşi de mine cu greu, părinţii mei erau nevoiaşi, nu mi-ar fi dat special pentru asta, ei îmi dădeau pentru pachet la şcoală şi eu îi puneam deoparte pentru diafilme sau cărţi din Anticariat”, își amintește el.
„Dat pe spate” de ideea de a avea un soi de „cinematograf” în confortul şi intimitatea propriei sale camere, Ciprian iubea cel mai mult atmosfera magică de „fereastră spre o altă lume”: „În plus, era vorba despre lucruri desenate, şi în culori vii, şi asta era mult mai interesant decât realitatea cenuşie care ne înconjura. În esenţă, era o formă de evaziune în imaginar”.
Foto: Florentina Țone despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.ro
Nu-și mai amintește numele diafilmului care i-a plăcut cel mai mult, nici măcar despre ce anume era vorba, însă imaginile sunt și acum în mintea lui: „Ceilalţi copii şi sora mea nu înţelegeau ce îmi plăcea atât de mult la acel diafilm, dar eu ştiu că îmi plăcea mult că acţiunea era cumva contemporană, se petrecea în zilele noastre, şi apăreau blocuri, cartiere, autobuze, muncitori”.
„Acum mare parte din ceea ce m-a făcut să îmi placă diafilmele este deja „acoperit” de calculatoare, laptopuri, tablete. Probabil că pentru copiii de azi este mai greu să înţeleagă fascinaţia noastră de atunci pentru un astfel de dispozitiv, acum când pentru ei totul este atât de uşor şi de la îndemână, iar experienţa vieţii de zi cu zi înseamnă o explozie de culori, sunete, imagini, jocuri. Pe atunci nu aveam decât jocurile de afară, dintre noi copiii de la scara blocului, şi cărţile. Mai erau filmele de animaţie văzute la cinematograf odată la câteva săptămâni, şi cam asta era tot ce însemna ofertă vizuală „exterioară”. În rest, erai lăsat la voia propriei tale imaginaţii. Deci, într-un astfel de cadru, sărac în materiale vizuale „exterioare”, diafilmele erau cele mai hi-tech lucruri pe care le puteai imagina şi, minune, avea în posesie. Un mini-cinematograf în camera mea? Mind blowing!”, mai spune Ciprian.
„Forma aceea alcătuită din cercuri suprapuse, ca o plasă de sârmă, ca un soare”
Florentina Țone nu-și mai amintește câți ani avea când a văzut primul diafilm: „Aparatul acela argintiu şi greu, foarte greu (aşa mi se părea atunci), care scârţâia la fiecare mişcare, părea să fie dintotdeauna la noi în casă, însoţit de eterna punguliţă cu cutii colorate, care conţinea diafilme. Acum ştiu că nu-i aşa: nu ne aparţinea cu totul, nu fusese pentru mine şi frate-miu cumpărat. Noi doar îl moşteniserăm de la verişori”.
În timpul vacanțelor pe care le petrecea la Jirlău, în județul Brăila, diafilmele erau distracția supremă: „Aşa treceau vacanţele noastre de vară, ale mele şi-ale Alinei, vecina de peste drum: în camera cea mai întunecoasă a casei, cu „Amintiri din copilărie” şi „Albă-ca-zăpada”, cu „Isprăvile lui Păcală” şi „Capra cu trei iezi”, cu „Floriţa din codru” şi „Cendrillon”, diafilmul acela care spunea povestea Cenuşăresei în limba franceză şi care făcea notă discordantă în punga cu filme neaoşe, româneşti. Dacă închid ochii văd şi-acum cadrele de început: anunţul care preceda vizionarea („Studioul cinematografic Animafilm Bucureşti”), dreptunghiurile în culori pale şi forma aceea alcătuită din cercuri suprapuse, ca o plasă de sârmă, ca un soare”.
„Şi-mi amintesc repede, uşor, ca şi cum n-ar fi dispărut niciodată din mintea mea, figura diafană, nobilă, a mamei Albei-ca-Zăpada, care brodează, aşezată în fereastră; şi se înţeapă din greşeală într-un deget, iar trei picături de sânge cad pe zăpada albă, lângă pervazul negru. Alb-roşu-negru – culorile Albei-ca-Zăpada; prinţesa care, în mintea mea, va fi mereu cea din diafilmul copilăriei, şi nu din filmul lui Walt Disney. Şi mi-l amintesc şi pe Păcală, cu căciula pe-o ureche, cu figura şmecheră, zâmbăreaţă, în „Moara dracilor”; dar îmi amintesc mai cu seamă dracii, suita de draci, aglomerarea de draci – aceasta e în mod clar prima reprezentare a dracilor cu care m-am întâlnit eu în copilărie. Despre „Ursul păcălit de vulpe” îmi amintesc altceva: desenul naiv, fără pretenţii, dar mai cu seamă starea filmuleţului. Deteriorat peste măsură, rupt în nu ştiu câte părţi, era o adevărată aventură să fie introdus în aparat. În timp, de la atâtea folosiri/refolosiri, toate diafilmele au început să arate prost; iar pregătirea dura mai mult decât „spectacolul” efectiv”, povestește Florentina, în vârstă de 31 de ani, de profesie jurnalist.
Pereții casei erau acoperiți de calciu cu sclipici, iar proiecția devenea cu adevărat strălucitoare. „Când plecam la mamaia şi tataia, la Vişani, un sat aflat la patru kilometri distanţă, „diafilmul” (denumire generică înglobând atât filmuleţele, cât şi aparatul propriu-zis) nu lipsea niciodată din bagaj. Doar că mamaia, protectoare cu bunurile nepoţilor, nu mă lasa să ies cu aparatul din casă; aşa că săream pe geam când ea şi tataia îşi făceau somnul de după-masă. Şi mă duceam la vecini şi „puneam” diafilme: eu le puneam, eu le citeam. Eram amfitrioană în casa lor. Îmi amintesc întunericul din cameră, capetele curioase, luminile pale ale diafilmului când începea „proiecţia” şi mirosul discret de încins; era un aparat vechi, ruginit”, își amintește ea.
Mai târziu, aparatul și cutiile cu diafilme au rămas neclintite pe un șifonier de-acasă: „Nu le-am uitat, erau mereu acolo, o prezenţă constantă, un semn a tot ce-a fost şi este încă; doar că n-am mai întins mâna către ele. Am făcut-o abia acum vreo trei ani, când, aşa, într-o doară, fără motiv şi fără aşteptări, am recreat o şedinţă de vizionat diafilme. Şi m-am aruncat cu totul în copilărie, ca în „Arabella”, şi-am rămas ore bune cu gura până la urechi, amintindu-mi emoţiile, încântarea. Tata a supervizat proiecţia, şi el bucuros de bucuria mea”.
Foto: Florentina Țone despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.ro
„Îmi imaginam cum toată familia noastră se apuca sa tragă de ridiche să o scoată”
Andreea Percescu a văzut prima dată diafilme pe când avea cinci ani: „Știu că aveam o cutiuță în care le țineam și abia așteptam să se facă întuneric ca să citească mama sau tata un diafilm”. „Nu se compară cu desenele animate din ziua de azi. Pe vremuri puteai să visezi, să-ți imaginezi povestea. Acum totul se desfășoară prea repede pentru ochișorii mici ai copiilor, de parcă intenția ar fi să le blocheze mintea, nu să le dea aripi să viseze”, mai spune Andreea, care lucrează ca inginer în Germania.
Când era mică, una dintre poveștile preferate era cea cu ridichea cea uriașă: „Ridichea uriașă era amuzantă, îmi și imaginam cum toată familia noastră se apuca sa tragă de ridiche să o scoată. Pe vremea aceea aveam și noi o mică gradină de zarzavaturi”.
Acum, la 30 de ani, le pune diafilme celor doi băieți ai săi (de trei și de cinci ani), la același proiector pe care îl avea și în copilărie: „Povestite pe întuneric diafilmele prind viață. Însă nu mai am la dispoziție atât de multe diafilme, așa că mai apelăm și la Youtube. Oricum, varianta Youtube nu provoacă aceiași fiori”. Totuși YouTube-ul s-a dovedit util: Andreea s-a înregistrat în timp ce povestea mai multe diafilme, iar băieții o pot asculta acum pe mama lor și când ea nu este acasă.
„Parte din farmec era ca cineva să citească acel diafilm. Era important să aibă talent”
Pentru Cătălin Mihuț, diafilmele sunt una dintre cele mai plăcute amintiri din copilărie. Avea un aparat de proiecție rusesc (marca Etude), complet din fier, foarte greu, dar care nu se încălzea la fel de tare precum cele românești din plastic.
„Toată experiența era fascinantă. De la diafilme până la diapozitive, pentru că aveam și câteva seturi de diapozitive cu Muzeul Satului. Acum cred că cel mai fascinant e să retrăiești acele momente din copilărie. Să simți mirosul de film/aparat încins, micile particule de praf ce se mai zăresc în lumina proiectată de aparat. În general ne uitam la diafilme împreună cu familia, dar au fost cazuri în care, mergând la o zi onomastica a unui copil din blocul vecin, la lăsarea serii au organizat o proiecție de diafilm. Probabil că eram suficient de mare pentru a citi singur diafilmele, dar cred că parte din farmec era ca cineva să citească acel diafilm și era important ca acea persoană sa aibă un talent în a face asta”, povestește Cătălin, în vârstă de 34 de ani, de profesie grafician.
Foto: Andreea Percescu
Acum, tânărul le proiectează diafilme celor doi copii ai săi cu ajutorul unor aparate împrumutate (un Etude rusesc și un Ania polonez): „Este păcat că nu se mai produc astfel de aparate de proiecție pentru că ele clar ar avea un succes nu doar pentru noi, generația diafilm. Am găsit câteva alternative create folosind povestiri Disney, însă acele aparate erau mai mult de jucărie și nu se compară cu aparatele de diafilm ce existau în copilărie. Partea buna este ca încă se găsesc aparate de proiecție de vânzare, însă lumea începe să conștientizeze valoarea lor de piață și prețurile încep să urce ușor. Cele mai multe aparate și oferte în acest domeniu am găsit în Polonia sau Cehia”.
„Era o bună metodă ca să stau liniștit câteva zeci de minute”
Alexandru Zaharia s-a uitat la diafilme de pe la doi-trei ani până când mama lui a considerat că s-a făcut suficient de mare. Fiind educatoare, i-a luat tot sacul cu jucării, inclusiv diafilmele, și le-a dus copiilor de la cămin.
„De obicei mă uitam cu mama. Până când am crescut și am putut citi “subtitrarea”. Era o bună metodă ca să stau liniștit câteva zeci de minute. Ca să vizionezi diafilmele e un întreg ceremonial: trebuie să fie camera cât mai întunecată, găsești un perete alb care să nu fie acoperit de picturi, reglezi poziția retroproiectorului, focalizezi imaginea pe perete, fixezi diafilmul și … îl rulezi. Acum nu mă mai uit la diafilme. Când n-ai iPad, n-ai internet, n-ai desene animate, n-ai TV color, diafilmele sunt cea mai bună sursă de video-distracție”, povestește Alexandru, în vârstă de 33 de ani, care lucrează ca taximetrist în Portsmouth, Marea Britanie.
„Tata tot timpul a avut un talent nativ de a inventa povești”
În 2010, Bogdan Epure a găsit pe un site câteva diafilme care fuseseră scanate și transformate în filme. El a făcut următorul pas și a încărcat pe YouTube cele 54 de diafilme pe care le urmărise și în copilărie, în camera părinților: „Aparatul pe marginea patului și imaginea proiectată pe un perete. Stăteam lângă pat pe jos. Lângă mine stăteau părinții care îmi citeau și povesteau. Tata tot timpul a avut un talent nativ de a inventa povești, așa că niciodată același diafilm nu spunea exact aceeași poveste”.
Mai are și acum diafilmele, undeva prin boxă: “Nu le-am căutat dar în același timp știu că nu le-am aruncat. Mi-am zis de câteva ori că aș vrea să mă uit la ele. Dar de la zis până la făcut a fost cale lungă”.
Diafilmele pot fi văzute pe YouTube aici.
