„N-am trăit aşa ceva în 10 ani de avocatură. Am văzut magistraţi pentru care audierea minorului însemna următorul dialog, purtat fix în faţă uşii sălii de judecată, aşa, din voleu, cum ar veni: – „Câţi ani ai, cu cine vrei să stai, cu mama sau cu tată? Bine, pa!”.
Doamna cu pantofi albaştri (n.r. judecătorul) a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind conştientă că lucrează cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14.
Domnilor magistraţi, permiteţi-mi o sugestie: cumpăraţi-va pantofi albaştri, poate în asta stă magia! Nu există nici castel, şi nici pelerină, fără un strop de magie, nu-i aşa?”, concluziona avocatul Mădălina Scutelnicu, în luna iulie a anului trecut, după un proces de stabilire a custodiei unui copil de 8 ani, în care a reprezentat mama.
Ieri, potrivit avocatului, sentința pronunțată de „doamna cu pantofi albaștri” a fost declarată legală și temeinică și a fost păstrată integral, după apelul judecat la Tribunalul Alba.
Modul în care a fost audiat copilul de către judecătoarea din Blaj, „doamna cu pantofi albaștri”, cu înțelegere și umanitate, a impresionat nu doar opinia publică și pe cei din Consiliul Superior al Magistraturii. Băiețelul a fost lăsat în grija tatăului, după ce mama a plecat la muncă în străinătate. După ce s-a întors în țară, mama nu l-a mai putut vedea, după ce bărbatul i-a interzis.
Iată relatarea avocatului Mădălina Scutelnicu, care a strâns zeci de mii de aprecieri și distribuiri pe rețeaua de socializare Facebook:
„Ora 8:45 Clientă mea, mama a unui băieţel de apoape 8 ani, îşi zăreşte copilul dosit de taică-sau, într-un colţ al Judecătoriei. Nu l-a mai văzut pe R. de 1 an şi 6 luni.
Mama izbucneşte în plâns şi merge ţintă către puştiul ei, se apleacă până ajunge perfect egală cu înălţimea lui, şi-i şopteşte cu inima: „R.! Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai ştii pe mama? Da-mi mânuţele, să ţi le pupe mama!”.
Fostul soţ al femeii îşi bruschează fiul şi-l trage tare, mai aproape de el, urlând spre clientă mea să plece de unde a venit, că ei doi, băieţii, se descurcă singuri. Se ridică tonul, copilul începe să plângă, apare jandarmul, îi spun că nu-i niciun risc de scandal, dispare jandarmul.
Ora 8:55 Reuşesc, într-un final, să o liniştesc pe mama copilului, care s-a lăsat aproape fără viaţă în banca din sala de judecată, având sufletul sfâşiat şi privirea pierdută undeva, departe… tare departe.
Ora 9:00 Reuşesc şi eu, cu mare greutate, să-mi ţin în frâu lacrimile… aş fi plâns în hohote, dar nu-mi permiteam luxul asta … aveam nevoie de concentrare maximă pentru audierea a 4 martori şi luarea interogatoriului tatălui copilului, probe de care eram conştientă că va depinde, de-acum încolo, legătură mama – fiu. Nu-i uşor deloc să fii responsabil de aşa ceva, credeţi-mă!
Orele 9:05 – 10:45 Se audiază cei 4 martori, tatăl băiatului răspunde la cele 9 întrebări care am avut grijă să fie „capcană”.
Speţă e asta: în timp ce clientă mea era în străinătate, la muncă, soţul a obţinut şi divorţul, şi custodia exclusivă asupra copilului. Am văzut dosarul: proces făcut repede, cu hei-rup-ul, să dea bine la bilanţ.
Reîntoarsă în ţară, femeia a găsit totul ferecat. Uşa locuinţei. Inima fiului ei., ţinută sub lacăt de către fostul soţ. Martorii noştri au arătat că, de nenumărate ori, mama a venit să-şi vadă copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat încontinuu, individul interzicându-i total fostei soţii orice formă de acces la minor. Aşa, de-a naibii! Martorii lui au spus lecţia dinainte învăţată: nu tatăl e cauza, ci copilul, domle, care nici nu vrea să audă de mama.
Ora 10:46 Instanţa dispune audierea minorului. De-aici încolo, începe mesajul pe care vreau să-l transmit prin scriitură asta…
O doamna judecător, în jur de 40 de ani, cere jandarmului să-i fie adus copilul în sala. Când îl vede pe puşti, magistratul coboară de pe podium, parcurge sala până aproape de uşa, se apropie de micuţ şi-i spune, făcând un gest larg cu mâna: „Vezi, R., am pantofi albaştri! Tu ai pantofiori albaştri? Uite, am şi pelerină! Da-mi mânuţa şi hai cu mine, să-ţi arăt cât de maaare e castelul asta!”. Copilul, cu ochii mari, negri, şi extrem de trişti, se uită când la doamna, când la taică-su, de care stătea lipit, până ce acesta îi da ok-ul să meargă cu doamna.
Ora 11:20 Se deschide uşa de acces a instanţei, magistratul intră în sala, de mâna cu copilul, îi spune să coboare atent de pe podium, să nu se lovească, şi-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Băieţelul trece pe lângă mama să, care hohotea de plâns în prima banca, îşi trece uşor mânuţa peste piciorul ei drept, că din întâmplare, după care fuge către tată şi-i caută acestuia privirea, să nu cumva să-l fi supărat că s-a dezlipit de lângă el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sala.
Ora 11:25 Instanţa ne citeşte, pe scurt, ce a declarat copilul în cursul audierii şi ne da să lecturăm, mie şi avocatului părţii adverse, cele câteva cuvinte scrise pe o foaie de către băieţel: „Mama…tată zice să scăpăm de ţine. R.”…
Se închide cercetarea judecătorească, ni se da cuvântul final, pe fondul cauzei. Eu mă lupt pentru că mama să obţină dreptul de a-şi vedea copilul, de a-l lua la ea în weekenduri şi în vacanţe. Ceilalţi se lupta că mama să nu-şi poată vedea fiul decât în prezenţa tatălui sau, şi doar în locuinţa acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!
Ora 11:40 Magistratul închide dosarul, cade pe gânduri preţ de câteva secunde şi spune: „Instanţa suspendă şedinţa 15 minute!”.
Şi … doamna judecător cu pantofi albaştri coboară de pe podium, traversează sala, iese pe uşa destinată oamenilor obişnuiţi, şi, ajunsă în hol, întinde mâna stânga către clientă mea, iar cea dreapta către copil. Uite aşa, toţi 3, că într-o poveste din cea mai frumoasă carte, intră în camera destinată Arhivei şi nu mai ies de acolo decât după un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt în castelul asta – îmi zic în gând.
De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, aşa că mi-am permis să plâng în hohote, fără să-mi pese că oamenii cu robă nu trebuie să lăcrimeze din cauza problemelor clienţilor… şi, în niciun caz, nu plâng niciodată în faţă acestora… da-le-ncolo de reguli!
M-am prăvălit pe un scaun de la prima terasă, colţ cu Judecătoria, şi-am aşteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat azi, că o leoaică. Am bătut recordul la nicotină pe secundă, până a venit. Clientă mea a apărut radiind de fericire, pentru că avusese şansă să-şi ţină copilul în braţe, după 1 an jumate… fix optsprezece luni.
Ce dialog au avut mama şi copilul, sub ochii doamnei judecător cu pantofi albaştri? „Te iubesc, mami! Am nevoie de ochelari noi, că tati nu mi-a cumpărat, şi ăştia sunt rupţi! Să vii la mine! Să mă iei la ţine, mami! Te iubesc, mami!”.
Când a scăpat de sub influenţă total iraţională a tatălui, copilul s-a cuibărit în braţele mamei sale, că şi cum nu ar fi fost despărţiţi nici măcar o secundă. Asta a vrut să verifice magistratul, pentru a fi sigur că va da o soluţie corectă, că-şi va pune semnătură pe o hotărâre corectă, că va putea dormi împăcat, că a decis corect şi nu s-a jucat de-a justiţia, cu vieţile oamenilor. Doamne, ce fiinţe nemaintalnite or fi în castelul asta?!
– „Vreţi o bomboană, doamna avocat?”
– „Aaaa….”
– „Doamna judecător i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar înainte să plec, copilul mi-a dat şi mie câteva… ”
– „Şi… a văzut doamna judecător gestul asta?”
– „Daaa, păi, cum să nu? Staţi să va arăt, că ne-a făcut şi poză, mie şi lui R.”
– „Cine? Doamna judecător?”
– „Daaa. Păi, am scos telefonul şi i-am zis lui R. să zâmbească, să-i fac o poză, să am amintire. Şi, imediat, doamna ne-a spus să trecem unul lângă altul, să ne facă una la amândoi. Uitaţi poză! Doamne, am poză cu R., nu-mi vine să cred!”
– „Eu, gata, sunt praf! Nici mie nu-mi vine să cred!”
– „Daaa. Şi, ştiţi, eu mi-am cerut scuze faţă de doamna, că stătea după noi… aveam atâtea de vorbit cu R., după un 1 an jumate… da` doamna a zis că pentru ea nu e nicio grabă… Nu vreţi o bombonică de la R., doamna avocat?”.”
Pe „doamna cu pantofi albaștri” o cheamă Camelia Folea și a declarat pentru jurnaliștii de la Știrile Pro TV că aceste povești, precum e cea a copilului, necesită multă delicatețe și multă atenție.
„E absolut altceva când trebuie să privești în ochii unui copil și să îi decizi într-un fel sau altul soarta. E adevărat că pentru colegii mei ar fi preferabil să își adapteze atitudinea în așa fel încât oamenii să ne perceapă altfel decât au făcut-o până acum”,