Viața unui băiețel autist într-o Românie nepăsătoare. Lungul drum spre o educație...

Viața unui băiețel autist într-o Românie nepăsătoare. Lungul drum spre o educație de succes

    by -
    Distribuie articolul pe:
    autism
    Băiețel cu autism. Foto: Captură YouTube

    Cartea “Mâini cuminți. Copilul meu autist”, scrisă de Ana Dragu și publicată la Polirom în 2015, spune povestea reală a autoarei, ajustată pe alocuri, despre viața ei la Cluj împreună cu doi copii, Aria și Sașa, pe care-i crește singură. Ultimul dintre aceștia este diagnosticat cu autism, după care urmează o adevărată luptă din partea mamei pentru ca el să aibă o viață pe cât posibil normală, în condițiile în care în orașul lor – și probabil că și în România în general – nu existau la începutul anilor 2000 instituții care să ajute persoanele cu o astfel de afecțiune.

    Ana nu primește niciun fel de sprijin din partea statului, trebuie să se documenteze singură despre ce înseamnă autismul, să plătească în euro un specialist străin ca să primească informații și sfaturi de la el, să aibă curajul să-l ducă pe Sașa la grădiniță și la școală lăsându-l în grija unor educatoare, învățătoare sau profesoare nespecializate în interacțiunea cu elevi autiști și să-i permită să se joace cu copii obișnuiți. În aceste condiții, lipsa de empatie a oamenilor normali, fără probleme majore, față de semenii lor diferiți din anumite puncte de vedere, își face din când în când apariția. De exemplu, tatăl unuia dintre tovarășii de joacă ai Ariei și ai fratelui ei îl numește pe cel din urmă “handicapat”.

    Bineînțeles, pe lângă dificultățile enunțate anterior, apar și altele. Uneori, fiica perfect sănătoasă a Anei se simte neglijată și de aceea într-un an, în scrisoarea ei către Moș Crăciun, îi cere acestuia să-i aducă autism. Apoi, Sașa este susținut numai de mamă și de familia ei, tatăl și familia lui fiind absenți, ceea ce îndeamnă cititorul să mediteze asupra rolului ambilor părinți în viața copiilor de astăzi. De asemenea, la sfârșitul cărții, Ana amintește că a trecut la un moment dat printr-un episod de depresie.

    Cum am menționat anterior, această narațiune prezintă lupta unei femei pentru ca fiul ei să aibă o viață cât se poate de firească într-o țară în care se știa foarte puțin despre autism, într-un angrenaj social care nu îi încurajează

    ana dragu mâini cuminți copilul meu autist
    Foto: elefant.ro

    demersul cu absolut nimic. Prin urmare, se atrage atenția asupra incapacității statului român de a susține copiii cu această problemă – și prin extensie, alte categorii de persoane cu diverse afecțiuni – prin lipsa de adecvare a sistemelor care implică ajutorarea și formarea lor, adică sănătatea și educația.

    Este adevărat că în situația expusă povestea are final fericit, însă totul se datorează unei mame care reușește prin eforturi personale mari, atât emoționale, cât și financiare, să-i dea copilului ei o șansă la o existență relativ normală. În cele din urmă, Sașa ajunge elev la o școală de muzică, așa că educația lui este un succes, însă nu datorită societății românești în care trăiește, ci în pofida acesteia. De aceea, parcurgând cartea, cititorul se întreabă câți copii autiști, având părinți cu o situație materială mai puțin bună, cu mai puțin timp și/sau mai puțină disponibilitate de a se informa vor fi avut un traseu nu atât de reușit.

    Și, ca să nu încheiem pe un ton trist, o să menționez un amănunt hazliu al interacțiunii lui Sașa cu cei din jurul lui. Fiindcă spre deosebire de copiii obișnuiți nu-și dă seama cum trebuie să se poarte în

    ana dragu
    Ana Dragu. Foto: Facebook

    anumite situații, lipsindu-i acea înțelegere și învățare naturală a atitudinilor și gesturilor altora, el este uneori de un umor involuntar. De exemplu, îi spune “tanti” bunicii lui, refuzînd să i se adreseze cu “bunică” pentru că bunicile sunt în vârstă, iar el s-a uitat atent la ea și nu este bătrână. Altădată, nemulțumit fiindcă îi trimite lui Moș Crăciun o scrisoare pentru a-i arăta că merită daruri, înșirând deci toate interdicțiile respectate, își întreabă familia când o să moară acesta. Se înțelege, ca să nu trebuiască să mai compună scrisori, mai ales atât de lungi.

    Copiii autiști sunt ființe alături de care poate fi și plăcut, nu numai dificil, să-ți petreci timpul, trebuie numai să le dai o șansă și să ai răbdare cu ei, acesta este, până la urmă, unul dintre cele mai importante mesaje ale cărții Anei Dragu.

    0 comentarii

    Raspunde