Copilăria anilor ’80-’90. Scumpele amintiri ale unor vremuri în care nu aveam nimic

copilăria anilor 80 90
Foto: Andreea Dogar / Asociația Muzeul Jucăriilor / Pagina de Facebook Copilăria anilor '80-'90

De aproape fiecare dată când merg la Pitești, orașul meu natal, îmi sare în ochi câte un obiect vechi de 20-30 de ani, păstrat cu grijă pe rafturile bibliotecii sau depozitat în vreun colț de cameră prăfuit: faimoasele bibelouri în formă de balerină sau de caleașcă, aparate de radio sovietice sau cărți de povești publicate în Republica Socialistă România.

Însă cea mai mare parte dintre „urmele” copilăriei mele petrecute în anii ’80-’90 – am 31 de ani și am prins aproape 5 ani de comunism – s-au pierdut: nu mai am păpușile fabricate la Arădeanca, seturile de țesut care ne învățau cum să devenim gospodine îndemânatice și nici costumul portocaliu de Șoim al Patriei pe care îl purtam cu mândrie la grădiniță.

În urmă cu câteva luni, frunzărind Facebook-ul, mi-au apărut brusc în fluxul de informații paginile ilustrate din cartea „Hansel și Gretel”: aceeași ediție pe care am avut-o și eu în copilărie, cu desenele mari și colorate cu cei doi frați care rătăcesc drumul prin pădure și sunt ademeniți la casa din zahăr și turtă dulce a vrăjitoarei. Era pentru prima dată când revedeam paginile acestei cărți de povești după mai bine de 20 de ani. Ilustrațiile fuseseră publicate de administratorii paginii de Facebook „Copilăria anilor ’80-’90” și am început să scotocesc și prin alte albume de-ale lor: am descoperit zeci de imagini cu obiecte, jocuri și cărți care îmi erau atât de familiare încât nu puteam să le privesc fără o strângere de inimă sau fără ca pozele să declanșeze automat un șuvoi al amintirilor.

Așa că am decis să cotrobăi prin tot apartamentul din Pitești ca să văd ce s-a mai păstrat din copilăria mea, dar și prin amintirile mele și ale părinților mei pentru a reface, pe cât posibil, atmosfera anilor ’80-’90.

Pentru cei mai mulți dintre noi, anii copilăriei sunt ani magici și fericiți, în ciuda lipsurilor sau a dorințelor rămase neîmplinite. Chiar și anii ’80-’90 – ani ai apogeului crizei alimentare, iar apoi ai chinuitoarei tranziții spre democrație – pot părea o adevărată „epocă de aur” a vieților noastre. Ca și cum am privi trecutul printr-un caleidoscop, putem vedea de fiecare dată altceva, în funcție de ceea ce ne dorim să ne amintim: vacanțele idilice la bunici sau serile în care stăteam pe întuneric deoarece se lua lumina?, recreațiile în care ne jucam lapte gros sau rațiile la carne și ouă?, cărțile de povești sau programul TV de numai două ore, în care desenele cu Veronica și știrile din sport abia aveau loc de elogiile aduse lui Ceaușescu?

Una dintre cele mai clare amintiri pe care o am de dinainte de ’89 are legătură cu Titirobilul. Dispărut acum de pe piață, Titirobilul era un joc românesc alcătuit dintr-un titirez și un fel de disc pe care acesta se învârtea. Jocul avea și 3 biluțe argintii pe care trebuia să le bagi în găurile de pe marginea discului învârtind titirezul pe disc. Numai că nu toate găurile aveau aceeași valoare: unele îți ofereau 50 de puncte, altele 250, cele aurii îți dublau punctajul, iar cele negre îți scădeau din punctele câștigate.

Alături de părinții mei, stăteam așezată pe scaun la masa din bucătărie, cufundați cu toții într-o beznă îndulcită numai de lumina slabă a unei lumânări, și învârteam de zor titirezul. Era sfârșitul anilor ’80, când curentul electric se întrerupea timp de o oră în fiecare zi de luni până duminică, de la 19 la 20. Îmi amintesc foarte limpede că îl invidiam pe tata pentru cât de bine învârtea titirezul, care sărea cu un zbârnâit viguros și se rotea rapid, lovind biluțele metalice neobosit, până când aterizau mai toate în locurile cu punctaje mari.

titirobil comunism
Titirobil. Foto: Andreea Dogar

„Daaa, aveam… căpătasem o tehnică, o dexteriate. Și ajunseserăm să ne lăudăm care e mai dibaci. Erau lupte ziceai că suntem la olimpiadă. Ce să faci… că n-aveai lumină. Nu puteai sa citesti. Ce puteam să facem la lumânare? Îți trecea timpul mai ușor și mai repede, în mod distractiv. Mai sărea câte o bilă d-aia pe sub masă și atunci, fiind întuneric… aoleu unde e? Că nu aveam de rezervă”, îmi povestește tata.

Deși a fost exploatat la maximum, părinții mei au reușit să păstreze titirobilul într-o stare excelentă: nu s-a pierdut nicio biluță, iar jocul funcționează la fel de bine și acum.

Penele de curent au continuat până la Revoluție și, la un moment dat, am progresat de la lumânare la o lampă cu fitil și gaz de care a făcut tata rost și care a luat locul lumânării pe masa din bucătărie. Lampa făcea mai multă lumină, dar mirosea: „Și lampa asta trebuia să fie gazul bun, curățată, că se afuma și nu se mai vedea bine. Da’ dup-aia ce-am mai făcut eu… că știi, nevoia te învață. Am luat o baterie”.

De bateria de mașină pusă într-o lădiță albă din plastic, așezată în holul mic de la intrarea în baie, îmi aduc aminte ca prin vis. Câteva fire porneau de la ea și se întindeau de-a lungul pereților, dintr-o cameră în alta, până în sufragerie. Aici, deasupra ușii care dădea în dormitor, firele se terminau în cel mai mic bec pe care l-am văzut vreodată: era cât o unghie. Alte două fire porneau de la bornele bateriei și se lungeau până deasupra ușii de la baie: și aici era montat un beculeț.

Întregul sistem – opera unui electrician chemat de tata – avea misiunea de a ne salva de bezna care se așternea neiertătoare peste noi, seară de seară.

„Că dacă puneam un bec de far era puternic, într-o zi se descărca bateria”, explică tata.

Luminița de la capătul ușii și-a făcut, ani la rând, datoria: puteam să mergem la baie sau chiar să stăm în sufragerie. Nu puteam face prea multe lucruri, dar măcar ne zăream. O dată pe lună tata ducea bateria la redresor, ca să o încarce.

„Ne bucuram că uneori venea lumina cu 5 minute mai devreme. Nu era o oră, erau 55 de minute”.

De fapt, absența curentului electric nu era decât unul dintre numeroasele lipsuri de la acea vreme: „Criza alimentară a început din anii ’80. A dispărut votca și noi am zis că o duce la Olimpiadă la Moscova (1980) și că apoi o să fie din nou. Dusă a fost! Și dup-aia au început să nu se mai găsească nici alimente”.

Pâinea, carnea, ouăle, laptele – toate aveau cote și se dădeau în Pitești pe cartelă: „Cota lunară era de 8 ouă de persoană. Într-o lună, nu ne-a mai dat 8, ci 7, că a zis unul să-l dăm la polonezi, că-s mai necăjiți ca noi. Așa ne-a spus la magazin, că erau registrele acolo. Ieșeau scaundaluri, certuri. Lămâi – dacă găseai într-o lună. Da’ o dată când s-au dat lămâi am ajuns a doua zi și pentru că deja era la spartul târgului nu mi-a dat o lămâie, ci jumătate de lămâie. Și îmi venea să plâng de nervi. Zic uite unde am ajuns… ce fenomene se pot întâmpla pe timp de pace. La noi nu era nici molimă, nici război…sau să zici că a plouat 500 de zile”.

Când nu a mai fost nici pâine, oamenii au început să facă scandal: „Mai găseau specialități – cornuri, chifle, numai că omului simplu nu-i convenea, mai ales la o familie mai mare. Că un corn era ca preț cât o pâine. Unii erau așa de porniți că voiau să o ia la bătaie pe vânzătoare. Era unul pe care îl cunoșteam, avea o familie cu 4 copii și venise la salam. [Vânzătoarea – n.r.] s-a uitat în registru: îl luase. A început omul să se vaite… Și a zis că poate să-i dea niște tobă și nu-l trece că a luat tobă în loc. Da’ când i-a dat-o…era o d-asta de-ți venea să vomiți. O tobă cu zgârciuri, cu grăsime, cu păr de porc. Și a luat-o și i-a dat cu ea în față la vânzătoare. Au venit și l-au dus la Miliție. I-au administrat acolo, așa am aflat, o chelfăneală să se învețe minte”.

[Best_Wordpress_Gallery id=”8″ gal_title=”Cărțile copilăriei”]

Peste lipsurile materiale se suprapunea o sărăcie a distracțiilor. Cel puțin în ceea ce privește televiziunea, în ultimii ani programul dura doar două-trei ore (de la 7 la 9 seara sau de la 7 la 10).

„Cu ani în urmă fusese mai bun programul, era și dimineața”. Dar criza a dus și la tăierea programului TV: „Începea emisiunea cu telejurnalul de seară, se termina cu telejurnalul de noapte și între era presărată cu „Aventurile lui Ceaușescu”. Minciuni gogonate cu mărețele realizări. Și creșterea bunăstării oamenilor muncii. Fraze sforăitoare de-ți venea să-l spargi. Ne adusese la exasperare. La sfârșit erau 5 minute de sport la telejurnalul de noapte. Și câteodată sărea de sport. Eu stăteam două ore să văd sportul ăla și după două ore de nervi sărea și nu mai dădea”.

Sâmbăta și duminica era puțin mai multă diversitate: „Erau niște spectacole de varietăți, divertisment, muzică, glume, scenete. Mai era uneori și teatru, mai era câte un film. Da’ și din 8 filme pe lună, dacă găseai unul care să merite să te uiți la el. Ne uitam și la porcării dacă n-aveai ce să faci. Citeam mai mult, că preferai să citești decât să te uiți”.

Cu radioul, lucrurile stăteau ceva mai bine. Tata avea un aparat de radio VEF. Pătrățos, cu niște rotițe argintii mari pentru reglarea undelor, VEF-ul este și el celebru printre cei care au prins perioada comunistă. L-a cumpărat în ’73, când i-a fost mărit salariul de la 2.000 la 3.000 de lei. Chiar și așa, nu l-a cumpărat din magazin, la preț întreg (aproximativ 1.000 de lei), ci de la bișnițari, cu 600-800 de lei.

aparat de radio sovietic
Aparat de radio VEF. Foto: Andreea Dogar

„Bineînțeles tot sovietic. Da’ știi ce bun a fost… și ce bine se auzea… Cel mai bine prindeam Europa Liberă și Vocea Americii cu alea rusești. Când stăteam pe Craiovei îl potriveam așa… și se auzea cu claritate că ei aveau paraziți pe posturile astea. Parcă era făcut ca să anuleze paraziții”.

Ca mai toți ceilalți oameni, și părinții mei încercau să alunge cenușiul și urâtul vieții în comunism cumpărând cât mai multe bibelouri colorate: balerina, caleașca, fata cu cobiliță sau băiatul cu cățel. Însă uneori nici măcar acestea nu ajungeau la ei vopsite în culori vii.

bibelou comunism caleașca
Foto: Andreea Dogar

Bibelourile care împodobeau vitrinele bibliotecii noastre se produceau la fabrica de porțelan de la Curtea de Argeș, dar modelele erau în mare parte aceleași la toate fabricile de porțelan din țară: așa s-a ajuns ca mai toată lumea să aibă în case balerina, pescarul chinez sau puii de găină. În funcție de dimensiuni, costau în jur de 200-300 de lei.

Cele care apucau să iasă finisate pe poarta fabricii erau gata vopsite. Însă pe „piața neagră” apăreau și bibelouri albe, neterminate, scoase din fabrică (mai exact, furate) de unii muncitori, și care se vindeau și la prețuri cu 40-50% mai mici.

Așa am ajuns să avem chiar două calești în bibliotecă: una colorată și una albă.

bibelou comunism
Bibelou alb, nefinisat. Foto: Andreea Dogar

Furtul de materiale și de produse din fabrici era ceva obișnuit. Într-o lume în care lipsurile atinseseră cote amețitoare, toată lumea încerca să supraviețuiască băgând mâna în buzunarul statului socialist: cine lucra la o fabrică de plastic lua mingi și găleți, cei care munceau la fabrica de săpunuri luau săpunuri și tot așa.

„Înspre Găvana erau o fabrică de pâine și o fabrică de bere despărțite de un gard. Și muncitorii de la pâine furau pâine și le dădeau ălorlalți peste gard și ăilalți le dădeau bere. Astea le vedeam cu ochii noștri”, își amintește tata.

[Best_Wordpress_Gallery id=”7″ gal_title=”Bibelouri din comunism”]

Unele bibelouri le-au rămas inaccesibile părinților mei până după Revoluție. Le vedeau în magazine, dar nu se puteau atinge de ele. Erau mult prea scumpe: un pescar slăbănog și ciolănos costa 2.000 de lei, iar un bețiv trântit pe o bancă se vindea cu 3.000 de lei.

„Nu știu de ce, nu se aduceau. Erau rarități. Și fiind și foarte scumpe, nu se vindeau. Nu dădeai un salariu, cu care puteai cumpăra jumătate de porc, pe așa ceva”.

După Revoluție însă au invadat piața și s-au ieftinit: „Prin anii ’91, ’92, ’93 se ieftiniseră mult. În loc să dai 5.000 dădeai 1.000. Sau pe alea de 2.000 dădeai 400”. Așa că după Revoluție părinții mei și-au cumpărat pescarul și bețivul – care rezistă și acum, după mai bine de un sfert de secol de democrație, în vitrina bibliotecii.

bibelou bețiv
Bețivul, cel mai scump bibelou din vitrina părinților mei. Foto: Andreea Dogar

Nostalgia după lucrurile de acum 30-40 de ani nu este un caz izolat. Din contră, devine un fenomen tot mai puternic pe măsură ce viețile noastre se schimbă radical și ne îndepărtăm tot mai mult de lumea anilor ’80-’90. De exemplu, Asociația Muzeul Jucăriilor, înființată de un grup de entuziaști și iubitori ai jucăriilor vechi, colecționează jucării precum cele produse de fabrica Arădeanca în comunism. Site-urile de vânzări precum OLX sunt pline de astfel de obiecte ale trecutului, iar administratorul paginii de Facebook „Copilăria anilor ’80-’90” încearcă să salveze și să adune laolaltă toate aceste urme ale unei lumi care se pierde.

Aici, pe Facebook, am regăsit-o după mai bine de 25 de ani pe Anilu, păpușa mea favorită în copilărie. Anilu era o păpușă moale, făcută din material textil (cu excepția capului care era din plastic) și era îmbrăcată într-un fel de blăniță roșie din cap până-n picioare. Fabrica Metaloglobus producea și variante îmbrăcate în alb, negru sau albastru. Îi spuneam Anilu inspirată de un film cu Shirley Temple în care micuța actriță avea o păpușă cu acest nume.

papusi comunism aradeanca
Păpușile fabricate de Metaloglobus. Foto: Copilăria anilor ’80-’90
copilărie păpușă radio comunism
De Crăciun, alături de Anilu (așezată în pom). În dreapta se vede și aparatul de radio VEF. Foto: Andreea Dogar

Citind zecile de comentarii despre această păpușă pe pagina „Copilăria anilor ’80-’90” am descoperit că fiecare copil o botezase în alt fel și că numele oficial al păpușii produse de Metaloglobus era Lili:

„Pe-a mea o chema Dana, era roșie și o căram peste tot cu mine, nu lăsam pe nimeni să se joace cu ea :))” – Bebytzza Rapidista

„Am avut și eu, îl chema Toto” – Mihaela Dumitrescu

„O chema „Sluta”, dar nu știu de unde i-am găsit acest nume” – Velicu Dana

„Vasilache” – Meggy Jackson

“Ce dragă îmi era „Ghighi”” – Paula Hollo

„Pe-a mea o chema Laly și era roșie” – Ioana Simona

„Am avut roșu, îi spuneam Lilica” – Anca Bara

„Eu îi spuneam Molea. A fost jucăria mea preferată” – Georgiana Niță

„Vasilicaaaa!” – Cristinela Badea

[Best_Wordpress_Gallery id=”5″ gal_title=”Manuale școlare anii 80-]

Bineînțeles, nu toți copiii erau încântați de păpușile Metaloglobus:

„Ohhh? Cele mai urâte păpuși făcute vreodată în România! Am primit și eu una cadou, dar a doua zi am convins-o pe mama mea să ducem cadoul înapoi la persoana ce mi-a dăruit-o, spunându-i sincer că eu nu doresc păpușă cu copite!” – Carla Zaharie

Cele mai multe păpuși erau produse de fabrica Arădeanca: în copilărie am avut cel puțin 3-4 păpuși mari de la Arădeanca, blonde și brunete. Iar când am primit-o cadou pe cea mai mare dintre ele – o păpușă din plastic blondă, îmbrăcată într-o rochiță albastră cu dantelă – iar părinții mei au scos-o din cutie în mijlocul sufrageriei, am început să plâng și am fugit repede în dormitor, îngrozită de ideea că părinții mi-au adus o soră mai mare care o să îmi ia toate jucăriile.

păpușă arădeanca
Cu timpul, m-am obișnuit cu ea. Foto: Andreea Dogar
papusi comunism aradeanca
Păpușa de la Arădeanca. Foto: Copilăria anilor ’80-’90

Păpușa – care se pare că se numea Sânziana – era într-adevăr mare:

„Aveam două, erau cât mine de mari când mi le-au cumpărat. Am poze cu ele” – Nemean Lion

Totuși, deși varietatea jucăriilor și a jocurilor era infinit mai limitată decât acum, pe unele dintre ele nu le-am avut niciodată. De exemplu, jocul chinezesc cu biluțe din sticlă colorate diferit m-a fascinat de când l-am văzut întâmplător la niște prieteni de familie ai părinților mei. Îmi plăceau la nebunie bilele transparente cu un fel de floricele colorate prinse în interiorul sticlei, deși habar n-aveam cum se juca și care erau regulile. Nu știu de ce, însă nu l-am mai găsit prin magazine.

joc chinezesc comunism
Joc chinezesc cu bile. Foto: Copilăria anilor ’80-’90

[Best_Wordpress_Gallery id=”6″ gal_title=”Jucării din comunism”]

În schimb, cărți pentru copii am avut o mulțime: Hansel și Gretel, Căluțul de ciocolată, Fram ursul polar, Trei grăsani, Vrăjitorul din Oz și celebrul tom mai gros decât o Biblie ce conținea poveștile fraților Grimm și care avea o copertă lucioasă cu Scufița Roșie în pădure.

Toate aceste pagini cu ilustrații din cărți, dar și alte mii de fotografii cu obiecte din comunism sau din primii ani de după Revoluție sunt acum online, strânse de Olivia Neacșu, administratora paginii de Facebook „Copilăria anilor ’80-’90”. Olivia crede că a adunat, în total, zeci de mii de fotografii care surprind viața de zi cu zi a copiilor de acum două-trei decenii.

carte hansel si gretel
Coperta cărții „Hansel și Gretel”. Foto: Copilăria anilor ’80-’90 / Glavanescu Nicoleta Manuela

Pagina, care a fost lansată pe 24 februarie 2012 – exact de ziua Oliviei – a depășit demult 200.000 de fani.

În vârstă de 36 de ani, Olivia este plecată în Spania de vreo 10 ani. Locuiește aici, s-a căsătorit cu un român originar din Maramureș care a plecat și el la muncă în peninsulă și vine ocazional în România pentru a-și vizita părinții și bunica de 82 de ani.

După ce a terminat Liceul Economic Administrativ și Facultatea de Drept, Olivia a încercat mai multe joburi în România: secretară-dactilografă, redactor la un ziar și casieră la o firmă de import-export de legume și fructe. Cum sora ei era plecată deja în Spania, unde era nevoie de mână de lucru și se câștiga mai bine decât în România, Olivia a plecat și ea: „În Spania, am lucrat ca barmaniță, ospătar, în curățenie, firme și diverse case, și am avut grijă de doi bătrâni (frate și soră), până la moartea acestora. Acum, lucrez cu soțul la aceeași firmă, de transport și salubrizare, eu la curățenie, iar el este șef de sală, mecanic și are licență de camioner (asta făcea înainte să fie avansat). Oricum, cu ce câștigăm împreună, traiul este mult mai bun aici decât în România, mai convenabil, ne facem o căsuță a noastră în Maramureș (soțul fiind din Rozavlea, Maramureș)”.

povești frații grimm
Coperta cărții cu povești de frații Grimm. Foto: Andreea Dogar

„Fiind departe de casă, de familie și cu nostalgia amintirilor din sânul familiei, a fost o idee de moment. Pagina a luat naștere de la niște amintiri banale, câteva jucării pe care le-am văzut postate pe internet: păpușa de la fabrica Arădeanca, pe care și eu am avut-o în copilărie, telefonul cu fir, cu rotiță, care mi-a amintit că am avut cuplaj cu vecinii din București, orașul meu natal, și pe care mama îl bloca cu un lăcățel când pleca la serviciu. Și cel mai tare m-a impresionat un fluier cu rotiță care mi-a adus aminte de bâlciul din sat, de la bunici, de vacanțele de vară și de cea mai frumoasă copilărie! Ideea era de a avea un loc sigur în care să păstrez cât mai multe amintiri, de unde nu se vor pierde niciodată (sper) și unde le poți revedea oricând ți se face dor”, povestește Olivia.

[Best_Wordpress_Gallery id=”4″ gal_title=”Obiecte din comunism”]

„A fost o provocare pentru mine! Știam că o să placă și mi-am promis mie și soțului meu că va ajunge cea mai tare pagină de pe Facebook cu amintiri din copilărie și fotografii din anii ’80-’90”, Olivia Neacșu.

Când a lansat pagina, Olivia a pus câteva fotografii găsite pe okazii.ro sau olx.ro. Apoi a făcut propriile fotografii când a venit în țară și a mers la bunici, unde părinții ei au păstrat foarte multe lucruri din copilăria Oliviei: „Cel mai mult îmi este dor de ea, de mamaia, și de anii petrecuți la țară… plâng când îmi aduc aminte! Amintirile mele, la ideea mea, au fost transformate într-o cameră-muzeu, cu produse vintage păstrate în casa de vară, la bunica la țară. Mama este cea mai încântată de acea cameră, unele produse fiind găsite prin pod și readuse la viață. Este superb!”.

Pe măsură ce pagina a crescut, cititorii au început să trimită și să încarce propriile fotografii, până când „Copilăria anilor ’80-’90” a ajuns un adevărat muzeu virtual uriaș: „Am văzut că pagina creștea în fiecare zi și primeam mesaje de la cititori cu lacrimi în ochi și îmi mulțumeau pentru că au revăzut multe imagini uitate… Așa am început să primesc diverse fotografii, iar ideile creșteau! Stăteam multe nopți până la 3-4 dimineața și încărcam fotografii pe pagina de Facebook, le împărțeam pe diverse albume, categorii. Acum avem cred zeci de mii! Cred că pagina are succes pentru că multă lume tânjește după acele vremuri, deși mulți preferă vremurile de acum și nu recunosc că le este dor de ceea ce au pierdut! Azi, multe schimbări ne fac viața mai ușoară, dar ne și înrăiesc. Suntem mai agitați, mai nervoși, mai răi!”.

[Best_Wordpress_Gallery id=”3″ gal_title=”Rechizite școlare anii 80-]

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.