Poveşti de Crăciun
O categorie în care publicăm câteva frumoase poveşti de Crăciun mai puţin cunoscute de către copii români, culese din diverse state europene,

by -
Cutia cu pupici
Cutia cu pupici

Înainte de sărbători, greatnews.ro vă prezintă câteva dintre cele mai frumoase poveşti de Crăciun mai puţin cunoscute copiilor din România. Astăzi vă oferim „Cutia cu pupici”, o poveste educativă, perfectă pentru a fi citită de către copii, părinți și bunici.

A fost, nu demult, un om care muncea din greu zi de zi doar pentru a pune mâncare pe masă pentru familia sa.

Cu doar câteva zile înainte de un anumit Crăciun, el și-a pedepsit fetița, care avea doar cinci ani atunci, după ce a aflat că a risipit cea mai scumpă hârtie de ambalaj aurie pe care o aveau în casă, păstrată pentru ocazii speciale.

Cum familia era strâmtorată cu banii în perioada sărbătorilor, bărbatul a devenit și mai supărat în Ajunul Crăciunului, când a văzut că fetița sa a folosit toată hârtia prețioasă pentru a decora o cutie de pantofi, pe care a așezat-o apoi sub bradul de Crăciun. Nu era preocupat doar de risipa de hârtie, ci și de unde a luat fetița bani ca să cumpere un cadou pentru a-l pune în cutia de pantofi.

Cu toate acestea, în dimineața următoare, fetița s-a dus fericită la tatăl ei cu cadoul de sub brad și, plină de emoție, i-a spus:

-„Acesta este pentru tine, tati”!

În timp ce deschidea cutia, tatăl fetiței își făcea mustrări de conștiință pentru că o pedepsise. În scurt timp, a observat cutia goală și s-a înfuriat peste măsură.

-„Nu știi, domnișoară, că atunci când cineva oferă un cadou, cutia nu trebuie să fie goală?”

Fetița se uită la el cu ochii șiroind de lacrimi și îi spuse cu o voce șoptită:

-„Tati, dar nu e goală. Am suflat în ea atâția pupici până când s-a umplut”.

Tatăl a fost imediat rușinat de reacția sa, a căzut în genunchi, strângându-și în brațe fetița. El a implorat-o să îl ierte pentru mânia sa fără rost.

Puțin timp după aceea, un accident groaznic a luat viața fetiței darnice. Se spune că tatăl a păstrat cutia mică aurie lângă patul său, pentru tot restul vieții sale. Ori de câte ori se simțea descurajat și trist, tatăl deschidea cutia cu pupici, scotea un sărut imaginar de acolo și își aducea aminte de dragostea fetiței sale, care pusese săruturile acolo.

În definitiv, fiecare dintre noi are o cutie plină cu iubire necondiționată, cu pupici și săruturi de la copiii noștri, de la familie, de la prieteni, dar și de la Dumnzeu. Nu există un cadou mai prețios pe care l-am putea avea vreodată.

Mâine seară, descoperiţi pe greatnews.ro o altă fascinantă poveste pentru copii. Dacă vă place campania noastră şi nu vreţi să pierdeţi vreo poveste din această serie, vă invităm să vă alăturaţi, printr-un Like, comunităţii noastre de pe pagina de Facebook.

Vă invităm să citiți și celelalte povești de Crăciun din seria noastră:

Povești de Crăciun. ”Lumânarea de Seu”, de Hans Christian Andersen
Povești de Crăciun: „Croitorul din Gloucester”, de Beatrix Potter
Poveşti de Crăciun: „Răpirea lui Moș Crăciun”, de L. Frank Baum

Lumânarea de Seu este o poveste despre cum să găsești frumusețea interioară
Lumânarea de Seu este o poveste despre cum să găsești frumusețea interioară

Înainte de sărbători, greatnews.ro vă prezintă câteva dintre cele mai frumoase poveşti de Crăciun mai puţin cunoscute copiilor din România. Astăzi vă oferim ”Lumânarea de Seu”, o poveste scrisă de celebrul autor danez Hans Christian Andersen în timpul adolescenței.

Sfârâia și fâșâia în timp ce flăcările ardeau sub cazanul încins. Acesta a fost leagănul Lumânării de Seu – și din aceșt loc cald a ieșit o lumânare fără cusur, de un alb strălucitor. Era atât de subțire când s-a format încât toți cei care au văzut-o au crezut că este nimic altceva decât promisiunea unei lumi mai bune – una dintre acele promisiuni pe care toată lumea le dorește și vrea să le vadă îndeplinite.

Oaia – o oaie mică și drăguță – a fost mama lumânării, iar vasul în care se scurgea seul i-a fost tată. Mama i-a dat un corp alb lucios și o înclinație către viață, însă de la tatăl ei a primit dorința pentru foc, care în cele din urmă îi va trece prin măduvă și oase și va străluci în viață.

Așa s-a născut și a crescut, cu cea mai frumoasă și luminioasă așteptare pentru existența sa. Acolo s-a întâlnit cu multe și stranii creații, alături de care a trăit, dorind să învețe despre viață și – poate – să își găsească locul unde s-ar potrivi cel mai bine. Dar avea prea multă încredere într-o lume căreia îi păsa doar de ea însăși, și deloc de soarta Lumânării de Seu. O lume care nu a reușit să înțeleagă valoarea lumânării și care a încercat să o folosească doar în avantajul ei. O lume care a ținut lumânarea greșit, cu degete negre care lăsau urme tot mai mari pe învelișul ei de un alb pur, a cărei inocență a dispărut, fiind acoperită cu murdăria unei lumi înconjurătoare care s-a apropiat prea mult. Atât de mult încât lumânarea n-a mai putut să facă diferența între murdărie și puritate, deși, pe interior, rămăsese curată și nepătată.

Falșii prieteni și-au dat seama că ei nu îi pot atinge profunzimea și au gonit lumânarea, considerând-o inutilă.

Crusta murdară a ținut departe tot ce era bine – speriați să nu se păteze cu funingine, toți au stat departe de lumânare.

Așa s-a făcut că biata Lumânare de Seu, singură și izolată, nu a mai știut ce să facă. Respinsă de cei buni, și-a dat seama că a fost doar o unealtă pentru cei răi. S-a simțit extrem de nefericită – și-a trăit viața fără să îndeplinească un scop bun – de fapt, chiar a murdărit părțile frumoase ale locului în care a trăit. Nu putea să își dea seama de ce a fost creată sau cui îi aparține; de ce trebuie să existe pe pământ – poate pentru a se ruina și a-i distruge și pe alții.

Din ce în ce mai mult și din ce în ce mai adânc, lumânarea a căzut pe gânduri – și cu cât contempla mai mult, cu atât nu găsea nimic bun, nicio bază reală, pentru existența care îi fusese oferită la naștere. Parcă pelerina cenușie pe care o purta îi acoperise și ochii.

Însă apoi s-a întâlnit cu o mică flacără, venită dintr-o cutie mică de bețe cu chibrituri. Flacăra cunoștea lumânarea mai bine decât Lumânarea de Seu se cunoștea pe sine. Chibritul avea o perspectivă clară – a trecut imediat peste învelișul exterior – și a găsit atât de mult bine înăuntrul lumânării. S-a apropiat, iar lumânarea a început să simtă o strălucitoare așteptare, apoi s-a aprins, iar inima i s-a topit.

A izbucnit o flacără, ca o torță triumfală a unei nunți de poveste. Lumina a explodat aprinsă și clară peste tot în jur, iar calea înainte s-a scăldat în lumina ei pentru prietenii ei adevărați, care acum puteau să găsească adevărul datorită sclipirilor lumânării.

Și corpul ei era puternic să susțină flacăra învrăjbită. Picătură după picătură, la fel ca semințele unei noi vieți, s-au prelins rotunde și grăsuțe spre baza lumânării, acoperind vechea murdărie cu corpul lor.

Iar Lumânarea de Seu și-a găsit locul în viață și a arătat că este o lumânare adevărată, și a strălucit timp de mulți ani, bucurându-se pe sine și pe celelalte creații din jurul său.

Înainte de sărbători, greatnews.ro vă prezintă câteva dintre cele mai frumoase poveşti de Crăciun mai puţin cunoscute copiilor din România. După “Răpirea lui Moş Crăciun”, operă a americanului Lyman Frank Baum, astăzi a venit rândul unei povești încântătoare în care un motan șmecher încearcă să prindă mai mulți șoricei în Ajunul Crăciunului. Scriitoarea engleză Beatrix Potter (1866 – 1943) este și autoarea ilustrațiilor superbe care însoțesc povestea.

Pe vremea săbiilor, a perucilor și a hainelor cu poale lungi și înflorate, când domnii purtau volane și centuri din dantelă aurită, mătase și tafta, în Gloucester trăia un croitor.

Cu picioarele încrucișate, stătea de dimineața până la căderea întunericului la fereastra unui magazin micuț de pe Strada Westgate. În fiecare zi, cât era lumină, cosea și peticea, punând cap la cap satinul, pompadour-ul și mătasea; pe vremea croitorului din Gloucester, lucrurile aveau nume ciudate și erau foarte scumpe.

Însă, deși cosea mătăsuri fine pentru vecinii săi, el era foarte, foarte sărac: un bătrân firav cu ochelari, cu o față trasă, cu degetele bătrâne încovoiate, îmbrăcat în haine roase și jerpelite. Croia hainele fără să irosească material, iar pe masă rămâneau împrăștiate doar bucățele foarte mici de stofe. „Prea mici ca să poți face din ele altceva în afară de veste pentru șoricei”, spunea croitorul.

Într-o zi cumplit de friguroasă din apropierea Crăciunului, croitorul a început să lucreze la o haină – o haină croitorul-din-gloucesterdin mătase de culoare vișinie, cu cordon, brodată cu panseluțe și trandafiri – și la o vestă din satin de culoare crem, împodobită cu tifon și șnururi verzi din lână, amândouă pentru primarul din Gloucester. Croitorul muncea, muncea și vorbea cu el însuși. Măsura mătasea, o întorcea pe toate părțile și îi dădea formă cu foarfecele sale; masa era plină de bucăți vișinii de material.

„Să nu fie late deloc, să nu fie late deloc; eșarfe și panglici pentru șoricei!”, spunea croitorul din Gloucester.

Când fulgii de zăpadă au început să se lovească de ferestrele mici și au blocat lumina, croitorul își terminase ziua de muncă; tot satinul și toată mătasea stăteau tăiate pe masă. Erau douăsprezece piese pentru haină și patru piese pentru vestă; și mai erau și buzunare, manșete și nasturi, toate așezate în ordine. Pentru căptușeala hainei era tafta fină galbenă, iar pentru butonierele vestei era mătase vișinie. Și toate erau gata ca să fie cusute laolaltă a doua zi dimineață, toate erau măsurate și suficiente, cu o singură excepție: croitorul mai avea nevoie puțină mătase vișinie.

A ieșit din magazin pe întuneric – croitorul nu dormea acolo noaptea; a închis fereastra și a încuiat ușa, luând cheia cu el. Noaptea, în magazin nu locuia nimeni, cu excepția șoriceilor maronii, iar ei puteau să intre și să iasă fără să aibă nevoie de chei!
croitorul-din-gloucester-00

În spatele lambriurilor din toate casele vechi din Gloucester sunt scărițe și trape secrete pentru șoricei; ei pot să alerge din casă în casă prin acele tuneluri lungi și înguste și pot să parcurgă întregul oraș fără să iasă în stradă.

Croitorul a ieșit din magazinul său și s-a dus acasă târșâindu-și picioarele prin zăpadă. Locuia chiar în apropiere, în College Court, aproape de intrarea pe College Green; și, deși nu era o casă mare, croitorul era atât de sărac încât închiriase numai bucătăria.

Locuia singur cu pisica sa pe nume Simpkin. Cât timp croitorul era plecat la muncă, Simpkin avea grijă de casă; și lui îi plăceau șoarecii, însă el nu le dădea satin pentru hăinuțe!
croitorul-din-gloucester-01

„Miau?”, a zis motanul când croitorul a deschis ușa. „Miau?”

Croitorul i-a răspuns – „Simpkin, ne vom îmbogăți, dar sunt tare obosit acum. Simpkin, ia această monedă de 4 penny, ultimii noștri bani, și ia cu tine și un vas din porțelan. De un penny să cumperi pâine, de un penny – lapte, de un penny – cârnați. Oh, iar cu ultimul penny, Simpkin, cumpără-mi o bucată de mătase vișinie. Dar să nu pierzi ultimul nostru penny, Simpkin. Altfel sunt pierdut pentru că nu mai am mătase”.

Atunci Simpkin a spus „Miau?”, a luat banii și vasul și s-a avântat în întuneric. Croitorul era foarte obosit și începea să se simtă rău. S-a așezat jos lângă vatră și a vorbit cu el însuși despre acea haină minunată.

„O să mă îmbogățesc – primarul din Gloucester se va căsători în dimineața zilei de Crăciun și a comandat o haină și o vestă cu broderie care să fie căptușită cu tafta galbenă – iar tafta e de-ajuns; nu mai sunt rămășițe din care să fac eșarfe pentru șoricei …”.
croitorul-din-gloucester-02

Brusc, croitorului i-a fost întrerupt șirul gândurilor: din bufetul din colțul opus al bucătăriei s-au auzit mai multe zgomote:

Tip tap, tip tap, tip tap tip!

„Ce poate fi asta?”, s-a întrebat croitorul din Gloucester, sărind din scaunul său. Bufetul din bucătărie era acoperit de porțelanuri și de vase din ceramică, de farfurii cu desene cu sălcii, de ceșcuțe de ceai și de căni.

Croitorul a traversat bucătăria și a stat nemișcat lângă bufet, ascultând și holbându-se prin ochelarii săi. De sub o ceșcuță s-au auzit din nou sunetele acelea amuzante:

Tip tap, tip tap, tip tap tip!

„E tare ciudat”, a spus croitorul din Gloucester; și a ridicat ceșcuța care era cu fundul în sus. Afară a ieșit o doamnă-șoarece foarte micuță care a făcut o reverență în fața croitorului! Apoi a sărit de pe bufet și a intrat pe după lambriu.
croitorul-din-gloucester-03

Croitorul s-a așezat la loc lângă foc, încălzindu-și bietele lui mâini reci în timp ce murmura pentru sine: „Vesta este croită din satin de culoarea piersicii – cusături la gherghef și boboci de trandafiri pe mătasea frumoasă. Oare am fost înțelept când mi-am lăsat ultimii bănuți pe mâna lui Simpkin? 21 de butoniere din mătase vișinie!”.

Dintr-o dată, din bufet s-au auzit alte zgomote:

Tip tap, tip tap, tip tap tip!

„Extraordinar!”, a spus Croitorul din Gloucester, și a răsturnat o altă ceșcuță care stătea cu fundul în sus. Afară a ieșit un mic domn-șoarece care a făcut o plecăciune în fața croitorului!

Apoi, din tot bufetul s-a auzit un cor de bătăi și de tropăieli care sunau împreună, răspunzându-și unele altora, precum cărăbușii de pe bătrânele obloane mâncate de viermi de la ferestre.

Tip tap, tip tap, tip tap tip!

De sub ceșcuțe, de sub castroane și de sub străchini au ieșit alți șoricei care au sărit de pe bufet și au intrat în spatele lambriului.
croitorul-din-gloucester-04

Croitorul s-a așezat aproape de foc, lamentându-se: „21 de butoniere din mătase vișinie! Trebuie să fie gata până sâmbătă la prânz. Și azi e marți seara. Oare am făcut bine că i-am eliberat pe acei șoareci, care erau cu siguranță proprietatea lui Simpkin? Off… sunt ruinat… pentru că nu mai am mătase!”.

Șoriceii au ieșit iarăși, l-au ascultat cu atenție pe croitor și au ținut minte modelul frumoasei haine. Au șușotit între ei despre căptușeala din tafta și despre micuțele eșarfe pentru șoricei. Apoi, dintr-o dată au fugit cu toții împreună în tunelul din spatele lambriului, chițăind și strigându-se unii pe alții în timp ce fugeau din casă în casă; când Simpkin s-a întors cu vasul plin cu lapte, în bucătăria croitorului nu mai rămăsese niciun șoarece!

Simpkin a deschis ușa și a sărit înăuntru, cu un „G-r-r-miau!” furios, ca o pisică supărată: ura zăpada, iar zăpada îi intrase în urechi, sub zgardă și pe gât, la spate. A pus pâinea și cârnații pe bufet și a adulmecat.

„Simpkin”, a spus croitorul, „unde este mătasea mea?”. Dar Simpkin s-a uitat suspicios la ceșcuțe. Își dorea cina: șoriceii dolofani!

„Simpkin”, a spus croitorul, „unde este MĂTASEA mea?”

Însă Simpkin a ascuns un mic pachet într-un ceainic, a scuipat și a hârâit la croitor; iar dacă Simpkin ar fi putut să vorbească, l-ar fi întrebat: „Unde este ȘOARECELE meu?”

„Vai, sunt ruinat!”, a spus croitorul din Gloucester și s-a dus trist să se culce.

Toată noaptea, Simpkin a vânat și a căutat în bucătărie, uitându-se prin dulapuri și pe sub lambriu, precum și în ceainicul în care ascunsese mătasea; dar nu a găsit niciun șoarece! De fiecare dată când croitorul mormăia și vorbea în somn, Simpkin spunea „Miau-ger-r-w-s-sch!” și făcea sunete ciudate îngrozitoare, așa cum fac pisicile noaptea.
croitorul-din-gloucester-06

Bietul croitor bătrân era foarte bolnav: avea febră și se întorcea de pe-o parte pe alta în patul său; și chiar și în visele sale mormăia: „Nu mai e mătase! Nu mai e mătase!”.

Toată ziua a fost bolnav, la fel și a doua zi, la fel și următoarea; ce avea să se aleagă de haina vișinie? În magazinul croitorului din Strada Westgate, mătasea brodată și satinul stăteau tăiate pe masă, la fel și cele 21 de butoniere – și cine avea să le coasă, dacă fereastra avea bare, iar ușa era încuiată? Însă toate acestea nu îi împiedicau pe șoriceii maronii; ei intrau și ieșeau fără chei în toate casele din Gloucester!

Afară, oamenii mergeau la piață târșâindu-se prin zăpadă ca să-și cumpere rațe și curcani și ca să-și coacă plăcintele de Crăciun; însă pentru Simpkin și pentru bietul croitor din Gloucester nu avea să fie nicio cină de Crăciun.

Croitorul a zăcut bolnav timp de trei zile și trei nopți; iar apoi a venit Ajunul Crăciunului. Era noaptea târziu. Luna s-a urcat pe acoperișuri și pe coșuri și a privit în jos spre College Court. Nu erau lumini la ferestre și niciun sunet în case; tot orașul Gloucester dormea buștean sub zăpadă. Și totuși, Simpkin își dorea șoarecii săi, așa că a mieunat pe când stătea lângă patul croitorului!
croitorul-din-gloucester-07

Însă în noaptea dintre Ajunul Crăciunului și dimineața de Crăciun, toate animalele pot să vorbească (deși sunt destui de puțini cei care chiar le aud și înțeleg ce spun ele). Când ceasul Catedralei a sunat de ora 12 s-a auzit un sunet ca un fel de ecou: Simpkin l-a auzit, a ieșit pe ușa croitorului și a început să hoinărească prin zăpadă.

De pe toate acoperișurile, frontoanele și bătrânele case din lemn din Gloucester s-au auzit o mie de voci voioase care cântau vechi versuri de Crăciun – toate cântecele vechi de care am auzit vreodată, și unele pe care nu le știu, precum „Clopoțeii lui Whittington”.

Primii, și cel mai tare, au strigat cocoșii: „Doamnă, scoală-te și coace-ți plăcintele!”

„Oh…”, a suspinat Simpkin.

Într-o mansardă erau lumini și sunete de dans, iar pisicile au venit de peste drum. „Hei! Toate pisicile din Gloucester – cu excepția mea”, a spus Simpkin.

Pe sub streșinile de lemn, graurii și vrăbiile cântau despre plăcintele de Crăciun; ciorile din turnul Catedralei s-au trezit și ele; și, deși era în toiul nopții, sturzii și prigorii cântau; aerul era plin de ciripeli. Dar totul mai debragă îi făcea în ciudă bietului și flămândului Simpkin!

Era supărat în special din cauza vocilor subțiri care se auzeau din spatele unor zăbrele de lemn. Cred că erau lilieci deoarece ei au mereu voci foarte subțiri, în special în nopțile întunecate și reci, când vorbesc în somn, precum croitorul din Gloucester.

Au zis ceva misterios care suna cam asa:

„Muștele și albinele bâzâie, zumzăie și strigă, și la fel facem și noi!”
croitorul-din-gloucester-13

Simpkin a mers mai departe scuturându-și urechile ca și cum ar fi avut o albină în pălărie. Din magazinul croitorului din Westgate a venit o lumină; iar când Simpkin s-a strecurat la fereastră ca să tragă cu ochiul, a văzut că magazinul era plin de lumânări. Erau foarfece și ațe, iar voci subțiri de șoricei cântau voioase:

„24 de croitori
S-au dus să prindă un melc
Cel mai bun dintre ei
Nu a îndrăznit să îi atingă coada
Și-a scos coarnele
Ca o văcuță
Fugiți, croitorilor, fugiți! Sau vă va
Veni tutoror de hac, acum!”

Apoi, fără să facă vreo pauză, vocile subțiri au continuat:

„Cerne ovăzul stăpânei mele,
Macină făina doamnei mele
Pune-o într-o ladă,
Las-o să stea acolo …”

„Miau! Miau!”, i-a întrerupt Simpkin, și a zgâriat la ușă. Dar cheia se afla sub perna croitorului și nu putea să facă rost de ea.

Șoriceii au râs și au încercat o altă melodie:

„Trei șoricei stăteau așezați
Pisicuța a trecut și i-a privit pe furiș
– Ce faceți, drăguții mei?
– Facem haine pentru domni.
– Vreți să vin și eu să vă tai ațele?
– A, nu, domnișoara Pisicuță, tu ne-ai tăia capetele!”

„Miau! Miau”, a plâns Simpkin. „Hei!”, i-au răspuns șoriceii.

„Hei, animal răsfățat!
Negustorii din Londra poartă roșu-aprins;
Mătase la guler și aur la tiv
Așa veseli mărșăluiesc negustorii!”

Ca să țină ritmul, șoriceii loveau ușor în degetare, însă niciunul dintre cântece nu l-a mulțumit pe Simpkin; s-a smiorcăit și a mieunat la ușa magazinului.
croitorul-din-gloucester-09

„Iar apoi am cumpărat
Un mic vas de lut
Cu un singur gologan …
Și l-am pus pe bufetul din bucătărie!”, au adăugat șoriceii obraznici.

„Miau!”, „Scârș, scrâs!”, se încleșta Simpkin la pervazul ferestrei; între timp, șoriceii dinăuntru s-au ridicat în picioare și au început să strige toți odată cu vocile lor ciripitoare: „Nu mai e mătase! Nu mai e mătase!”. Au închis obloanele și l-au lăsat afară pe Simpkin.

Totuși, prin crăpăturile obloanelor putea auzi clinchetul degetarelor și voci subțiri de șoricei cântând: „Nu mai e mătase! Nu mai e mătase!”

Simpkin a plecat de la magazin și s-a întors acasă, gânditor. Când l-a găsit pe bietul croitor, bătrânul nu mai avea febră și dormea liniștit. Apoi, Simpkin a mers tiptil și a luat mica bucată de mătase din ceainic, s-a uitat la ea în lumina lunii și s-a simțit tare rușinat de răutatea de care dăduse dovadă, spre deosebire de bunii șoricei!

Când croitorul s-a trezit dimineața, primul lucru pe care l-a văzut pe cuvertura peticită a fost o bucată de mătase vișinie. Lângă patul său stătea Simpkin, care se căia foarte tare pentru faptele sale!
croitorul-din-gloucester-10

„Vai, sunt atât de obosit”, a spus Croitorul din Gloucester, „dar am mătasea!”. Soarele strălucea pe zăpadă când croitorul s-a sculat, s-a îmbrăcat și a ieșit în stradă cu Simpkin alergând înaintea lui. Graurii fluierau pe coșurile caselor, iar sturzii și prigorii cântau – dar cântau sunetele lor obișnuite, nu cuvintele pe care le cântaseră noaptea trecută.

„Vai”, a spus croitorul, „Am mătasea mea, dar nu mai am nici putere, nici timp ca să fac altceva în afară de o singură butonieră; pentru că azi e dimineața zilei de Crăciun! Primarul din Gloucester se va căsători la prânz – și unde e haina lui vișinie?”
croitorul-din-gloucester-11

A descuiat ușa micuțului său magazin din Strada Westgate, iar Simpkin a alergat înăuntru, ca o pisică ce așteaptă ceva. Dar nu era nimeni înăuntru! Nici măcar un singur șoricel maroniu! Mesele erau curățate; micile capete de ațe și bucățile de mătase fuseseră toate îndepărtate de pe podea.

Iar pe masă – o, ce fericire! croitorul a scăpat un strigăt de bucurie – acolo unde el lăsase bucăți brute de mătase, se aflau cea mai frumoasă haină și cea mai frumoasă vestă din satin brodată care fuseseră purtate vreodată de un primar al orașului Gloucester. Erau trandafiri și panseluțe pe haină, iar vesta era lucrată cu maci și albăstrele.

Totul era gata, cu excepția unei singure butoniere vișinii, iar în locul în care butoniera lipsea era prinsă o bucată de hârtie cu aceste cuvinte așternute cu un scris tare micuț: „NU MAI E MĂTASE”.
croitorul-din-gloucester-12

Din acea zi a început norocul croitorului din Gloucester și a ajuns un om bogat. A făcut cele mai frumoase veste pentru toți negustorii din Gloucester și pentru toți domnii din țară. Nicăieri nu mai fuseseră văzute asemenea manșete dantelate, asemenea manșete brodate și asemenea pliuri! Însă butonierele sale erau cele care cunoșteau cel mai mare succes.

Cusăturile acelor butoniere erau atât de fine – atât de fine, încât mă întreb cum de puteau fi făcute de un bătrânel cu ochelari și cu degetele încovoiate.

Cusăturile acelor butoniere erau așa de mici – așa de mici, încât ai fi jurat că au fost făcute de șoricei!

Sfârșit.

Sursa: familychristmasonline.com

Mâine seară, descoperiţi pe greatnews.ro o altă fascinantă poveste pentru copii. Dacă vă place campania noastră şi nu vreţi să pierdeţi vreo poveste din această serie, vă invităm să vă alăturaţi, printr-un Like, comunităţii noastre de pe pagina de Facebook.

moș crăciun
Moș Crăciun. Foto: Tomwsulcer via Wikimedia Commons

Înainte de sărbători, greatnews.ro vă prezintă câteva dintre cele mai frumoase poveşti de Crăciun mai puţin cunoscute copiilor din România. Începem cu „Răpirea lui Moş Crăciun”, operă a americanului Lyman Frank Baum, cel care a rămas în istoria literaturii pentru copii datorită creaţiei „Vrăjitorul din Oz”.

Moș Crăciun trăiește în Valea Râsetelor, unde se înalță marele castel în care sunt fabricate jucăriile sale. Muncitorii săi, aleși dintre elfi și zâne, trăiesc alături de el, iar cu toții sunt ocupați până peste cap de la un sfârșit de an la altul.

Locul se numește Valea Râsetelor pentru că acolo totul este fericit și vesel. Pârâul chicotește de unul singur atunci când sare printre malurile verzi; vântul fluieră voios în copaci; razele soarelui dansează ușor pe deasupra pajiștilor acoperite de iarbă fină, iar violetele și florile sălbatice zâmbesc în sus din ungherele lor verzi. Ca să râdă, cineva trebuie să fie vesel; ca să fie vesel, trebuie să fie mulțumit. Iar în Valea lui Moș Crăciun mulțumirea este domnitorul suprem.

De-o parte se află puternica Pădure Burzee. De cealaltă parte se ridică uriașul munte unde se află Grotele Demonilor. Iar între ele, Valea se întinde zâmbitoare și liniștită.

Cineva ar putea crede că bunul și bătrânul Moș Crăciun, care își dedică zilele pentru a-i face pe copii fericiți, nu are cum să aibă dușmani pe pământ; de fapt, pentru o lungă perioadă de timp, oriunde s-a dus, nu a întâlnit nimic în afară de dragoste.

Însă demonii care trăiesc în grotele muntelui au ajuns să îl urască foarte tare pe Moș Crăciun, pentru simplul motiv că îi făcea pe copii fericiți.

Sunt cinci Grote ale Demonilor. O potecă largă duce la prima peșteră, o cavernă cu arcadă aflată la poalele muntelui, cu o intrare frumos sculptată și decorată. În ea trăiește Demonul Egoismului. În spatele acesteia se află o altă cavernă, în care locuiește Demonul Invidiei. Grota Demonului Urii este următoarea, iar prin aceasta se ajunge în casa Demonului Răutății, aflată într-o cavernă întunecată și înfricoșătoare chiar în inima muntelui. Nu știu ce se află dincolo de ea. Unii spun că sunt prăpăstii teribile care duc la moarte și la distrugere. Se poate să fie adevărat.

Totuși, din fiecare dintre cele patru peșteri se desprinde un tunel îngust care duce la a cincea peșteră: o cămeruță confortabilă ocupată de Demonul Căinței. Și pentru că aceste pasaje stâncoase sunt foarte tocite de pașii care au trecut pe acolo, cred că mulți dintre hoinarii din Peșterile Demonilor au scăpat prin tuneluri spre sălașul Demonului Căinței, despre care se spune că este un personaj plăcut care deschide cu bucurie o ușă micuță și îți dă drumul iarăși în aerul curat și în lumina soarelui.

Ei bine, acești Demoni ai Grotelor, crezând că aveau un motiv întemeiat ca să nu-l placă pe bătrânul Moș Crăciun, au ținut o întâlnire într-una din zile ca să discute ce e de făcut.

„Încep să mă simt singur”, a spus Demonul Egoismului. „Moș Crăciun oferă atât de multe cadouri drăguțe tuturor copiilor încât ei devin fericiți și generoși prin exemplul lui și se țin departe de grota mea”.

„Și eu am același necaz”, s-a alăturat Demonul Invidiei. „Cei mici par să fie destul de mulțumiți de Moș Crăciun și, într-adevăr, sunt puțini aceia pe care îi pot face să devină invidioși”.

„Și astfel e rău pentru mine!”, a declarat Demonul Urii. „Dacă niciun copil nu trece prin Caverna Egoismului și prin cea a Invidiei, niciunul nu poate ajunge la peștera mea”.

„Sau la a mea”, a adăugat Demonul Răutății.

„Din punctul meu de vedere”, a spus Demonul Căinței, „e de la sine-nțeles că dacă cei mici nu vizitează grotele voastre, ei nu au de ce să o viziteze pe a mea; așa că sunt la fel de neglijat precum voi”.

„Și totul din cauza acestei persoane numite Moș Crăciun!”, a exclamat Demonul Invidiei. „Pur și simplu ne distruge afacerea și trebuie să făcem ceva imediat”.

Au căzut de acord asupra acestui lucru; însă ce era de făcut era cu totul altă treabă și era mai greu de stabilit. Știau că Moș Crăciun lucra tot anul în castelul său din Valea Râsetelor, pregătind cadourile pe care avea să le împartă în Ajunul Crăciunului; la început, s-au decis să încerce să îl ademenească în grotele lor, în speranța că l-ar putea îndrepta spre prăpăstiile teribile care duceau la distrugere.

povești de crăciun
Atelierul lui Moș Crăciun. Foto: santaclausvillage.info

Așa că a doua zi, în vreme ce Moș Crăciun era ocupat la muncă, înconjurat de micul grup de asistenți, Demonul Egoismului a venit la el și i-a zis: „Aceste jucării sunt minunat de strălucitoare și de drăguțe. De ce nu le păstrezi pentru tine? E păcat să le oferi unor fete și băiețe gălăgioși, care le sparg și le distrug atât de repede”.

„Prostii!”, a strigat bătrânul cu barbă căruntă, cu ochii săi strălucitori sclipind vesel în timp ce se întorcea spre Demonul ademenitor. „Băieții și fetele nu sunt niciodată atât de gălăgioși și de agitați după ce primesc darurile mele și dacă eu pot să îi fac fericiți o zi din an, atunci sunt chiar mulțumit”.

Așa că Demonul s-a întors la ceilalți, care îl așteptau în peșterile lor, și le-a zis: „Am eșuat deoarece Moș Crăciun nu este egoist deloc”.

În ziua următoare Demonul Invidiei l-a vizitat pe Moș Crăciun și i-a spus: „Magazinele sunt pline de jucării aproape la fel de drăguțe precum cele pe care le faci tu. Ce păcat că afacerea ta are de suferit din cauza lor! Cu ajutorul mașinilor se fabrică jucării mult mai repede decât poți tu să le faci manual; iar ei le vând pentru bani, în vreme ce tu nu obții nimic pentru munca ta”.

Dar Moș Crăciun a refuzat să fie invidios pe magazinele de jucării.

„Eu pot să le ofer celor mici ceva doar o dată pe an, în Ajunul Crăciunului”, a răspuns; „deoarece copiii sunt mulți, iar eu sunt unul singur. Și deoarece munca mea este una a dragostei și a bunătății, mi-ar fi rușine să accept bani pentru micile mele cadouri. Dar pe parcursul întregului an copiii trebuie să se amuze în vreun fel, așa că magazinele de jucării pot să le aducă multă fericire micilor mei prieteni. Îmi plac magazinele de jucării și mă bucur să le văd prosperând”.

În ciuda celui de-al doilea eșec, Demonul Urii s-a gândit să încerce și el să îl influențeze pe Moș Crăciun. Așa că a doua zi a intrat în atelierul harnic și a spus: „Bună dimineața, Moșule! Am vești proaste pentru tine.”

„Atunci fii om de treabă și pleacă”, i-a răspuns Moș Crăciun. „Veștile proaste ar trebui să fie ținute la secret și să nu fie spuse niciodată”.

„Totuși, nu poți să scapi”, a afirmat Demonul; „deoarece în lume sunt mulți care nu cred în Moș Crăciun, iar pe aceștia ești forțat să îi urăști amarnic – doar au greșit atât de tare față de tine”.

„Prostii!”, a strigat Moșul.

„Și sunt alții care disprețuiesc faptul că îi faci pe copii fericiți, care te batcojoresc și care te numesc un prostovan bătrân! Ai mare dreptate să urăști asemenea calomniatori josnici și ar trebui să te răzbuni pe ei pentru cuvintele lor răutăcioase”.

„Dar nu îi urăsc!”, a exclamat Moș Crăciun vesel. „Astfel de oameni nu îmi fac niciun rău mie, ci doar se fac pe ei înșiși și pe copii nefericiți. Săracii de ei! I-aș ajuta în orice zi mai degrabă decât să îi rănesc!”.

Într-adevăr, Demonii nu puteau să îl ispitească pe Moș Crăciun în niciun fel. Din contră, el era suficient de ager la minte ca să vadă că scopul vizitei lor era să aducă necazuri și probleme. Râsetul său vesel i-a zăpăcit pe cei răi și le-a arătat prostia unei astfel de acțiuni. Așa că au renunțat la cuvintele mieroase și s-au hotărât să folosească forța.

povești de crăciun
Copiii așteaptă cadourile Moșului. Foto: santaclausvillage.info

Se știa foarte bine că niciun rău nu i se putea întâmpla lui Moș Crăciun atâta timp cât el se afla în Valea Râsetelor deoarece zânele și elfii îl protejau. Dar în Ajunul Crăciunului el își conduce renii în lumea mare, trăgând o sanie plină de jucării și de daruri drăguțe pentru copii; iar acesta era momentul când inamicii săi aveau cea mai mare șansă de a-l răni. Așa că Demonii și-au făcut planurile și au așteptat venirea Ajunului.

Luna strălucea mare și albă pe cer, iar zăpada se întindea pe pământ proaspătă și strălucitoare în timp ce Moș Crăciun a pocnit din bici și a plecat repede din Vale spre lumea din afară. Sania încăpătoare era ticsită de saci uriași cu jucării și, în timp ce renii s-au avântat înainte, bătrânul nostru vesel râdea, fluiera și cânta de bucurie. În toată viața lui veselă, aceasta era ziua din an în care era cel mai fericit – ziua în care le oferea cu dragoste copilașilor comorile atelierului său.

Urma să fie o noapte ocupată pentru el, știa bine. Când a fluierat, a strigat și și-a plesnit biciul din nou, și-a trecut prin minte toate orașele, orășelele și fermele unde era așteptat și și-a dat seama că avea suficiente cadouri ca să îi facă pe toți copiii fericiți. Renii știau exact ce se aștepta de la ei și se avântau atât de rapid încât părea că picioarele lor abia atingeau pământul acoperit de zăpadă.

Deodată, s-a petrecut un lucru ciudat: o frânghie aruncată prin lumina Lunii și un mare laț aflat în capătul său au ajuns peste brațele și trupul lui Moș Crăciun și s-au strâns puternic. Înainte să apuce să se opună sau chiar să strige, a fost smuls din sanie și s-a rostogolit cu capul înainte într-un morman de zăpadă, în vreme ce renii s-au grăbit tot înainte cu încărcătura de jucării, ducând-o repede, până când sania nu a mai putut fi nici văzută, nici auzită.

O clipă, o asemenea întâmplare neașteptată l-a dezorientat pe Moș Crăciun, iar când și-a revenit în simțiri a înțeles că Demonii îl scoseseră din troiene și îl legaseră strâns cu multe frânghii groase. Apoi l-au cărat pe Moș Crăciun la muntele lor, unde au împins prizonierul într-o peșteră secretă și l-au legat de peretele stâncos ca să nu fugă.

„Ha, ha!”, au râs Demonii, frecându-și mâinile cu o bucurie crudă. „Ce vor face copiii acum? Ce vor mai plânge, ce vor mai bombăni și vor tuna și fulgera când vor descoperi că nu sunt jucării în ciorapii lor și nici cadouri în brazii de Crăciun! Și ce de pedepse vor primi de la părinții lor, și cum se vor îngrămădi în Peșterile noastre, ale Egoismului, Invidiei, Urii și Răutății! Am făcut un lucru tare deștept, noi – Demonii Grotelor!”.

S-a întâmplat ca bunul Moș Crăciun să ia cu el în sanie în Ajunul Crăciunului pe elfii Nuter, Peter, Kilter și Wisk – cei patru asistenți preferați ai săi. Micuții oameni îi erau foarte folositori lui Moș Crăciun deoarece ei le împărțeau daruri copiilor. Iar când stăpânul lor a fost tras brusc din sanie, ei erau cu toții așezați comod sub scaunul moșului, unde vântul ascuțit nu îi putea ajunge.

povești de crăciun
În noaptea de Ajun, copiii cuminți își așteaptă acasă cadourile de la Moș. Foto: santaclausholidayvillage.fi

Micuții nemuritori nu știau nimic despre răpirea lui Moș Crăciun. Într-un final, au simțit lipsa vocii sale vesele și deoarece stăpânul lor cânta sau fluiera mereu în timpul călătoriilor sale, liniștea i-a avertizat că ceva nu era în regulă.

Micuțul Wisk și-a scos capul de sub scaun și a descoperit că Moș Crăciun dispăruse și că nu mai avea cine să conducă sania trasă de reni.

„Hooo!”, a strigat el, iar renii s-au supus, au încetinit și s-au oprit.

Peter, Nuter și Kilter au sărit cu toții pe scaun și s-au uitat în spate, înspre urmele lăsate de sanie. Însă Moș Crăciun fusese lăsat mult în spate.

„Ce ne facem?”, a întrebat Wisk îngrijorat. Toată voioșia de pe fața lui micuță fusese alungată de această mare nenorocire.

„Trebuie să ne întoarce imediat și să ne găsim stăpânul”, a spus Nuter, care gândea și vorbea cu multă prudență.

„Nu, nu!”, a exclamat Peter care, așa ursuz cum era, puteai să te bazezi pe el la nevoie. „Dacă întârziem sau mergem înapoi nu vom mai avea destul timp pentru a le duce jucăriile copiilor până dimineața; și asta l-ar întrista pe Moș Crăciun mai mult decât orice altceva”.

„E clar că niște creaturi haine l-au capturat”, a adăugat Kilter gânditor, „iar scopul lor trebuie să fie să-i facă pe copii nefericiți. Așa că prima noastră datorie e să împărțim jucăriile cu la fel de multă grijă ca și când Moș Crăciun ar fi și el prezent. Apoi ne putem căuta stăpânul ca să îl eliberăm”.

Părea un sfat foarte bun și rațional, așa că ceilalți s-au decis imediat să îl urmeze. Așa că Peter i-a strigat pe reni, iar animalele credincioase s-au avântat iarăși și au pornit peste dealuri și văi, prin păduri și câmpii, până au ajuns la casele unde copiii dormeau și visau frumoasele daruri pe care aveau să le găsească în dimineața de Crăciun.

Micii nemuritori și-au stabilit o sarcină dificilă; deși îl ajutaseră pe Moș Crăciun în multe dintre călătoriile sale, stăpânul lor fusese mereu cel care îi îndrumase și le spusese exact ce să facă. Însă acum erau obligați să împartă jucăriile după judecata proprie, iar ei nu îi înțelegeau pe copii așa de bine precum bătrânul Moș. Nici nu e de mirare că au făcut niște greșeli de râsul curcilor.

moș crăciun
Castelul lui Moș Crăciun. Foto: santaclausholidayvillage.fi

Mamie Brown, care își dorea o păpușă, a primit o tobă; iar o tobă nu-i este deloc de folos unei fetițe care iubește păpușile. Iar Charlie Smith, căruia îi place zburde și să se joace afară, și care își dorea o nouă pereche de cizme din cauciuc pentru a-și ține picioarele uscate, a primit o trusă de cusut cu ațe, lână și ace colorate, ceea ce l-a enervat atât de tare încât l-a numit „escroc” pe Moș Crăciun, fără să stea prea mult pe gânduri.

Dacă ar fi fost multe astfel de greșeli, Demonii și-ar fi atins scopul lor meschin și i-ar fi făcut pe copii nefericiți. Însă micii prieteni ai absentului Moș Crăciun au muncit cu credință și inteligență pentru a duce la îndeplinire ideile străpânului lor și au făcut mai puține greșeli decât te-ai fi putut aștepta într-o astfel de situație neobișnuită.

Și, deși au muncit cât de iute au putut, a început să se lumineze de ziuă înainte ca toate jucăriile și celelalte cadouri să fie împărțite; așa că pentru prima dată după mulți ani renii s-au întors tropăind în Valea Râsetelor pe timpul zilei, cu soarele strălucitor zărindu-se peste marginea pădurii, ceea ce arăta că întârziaseră mult față de orele lor obișnuite de întoarcere.

După ce au pus renii în grajd, micii oameni au început să se întrebe cum să își salveze stăpânul; și au înțeles că trebuie, în primul rând, să descopere ce i s-a întâmplat și unde era.

Așa că Wisk s-a dus la umbrarul Reginei Zânelor, care se afla adânc în inima Pădurii Burzee; odată ajuns acolo, nu i-a luat prea mult timp să afle totul despre Demonii obraznici și despre cum l-au răpit pe bunul Moș Crăciun ca să-l împiedice să îi facă fericiți pe copii. Regina Zânelor le-a promis și ea ajutorul său, iar apoi, întărit de acest sprijin puternic, Wisk a zburat înapoi în locul unde îl așteptau Nuter, Peter și Kilter. Cei patru au început să se sfătuiască și să facă planuri cum să își salveze stăpânul din mâinile dușmanilor.

E posibil ca Moș Crăciun să nu fi fost la fel de vesel ca de obicei în noaptea de după răpire. Deși avea încredere în judecata micuților săi prieteni, nu putea să nu se îngrijoreze, iar o privire tulburată se așternea din când în când peste ochii săi bătrâni când se gândea la dezamăgirea care îi putea aștepta pe dragii lui copilași. Iar Demonii, care îl păzeau în ture, nu uitau să îl tachineze cu vorbe disprețuitoare.

Când s-a lumina de ziuă de Crăciun, Demonul Răutății îl păzea pe prizonier. Limba lui era mai ascuțită decât a celorlalți.

„Copiii se trezesc, Moșule!”, a strigat el. „Se trezesc și își găsesc ciorapii goi! Ho, ho! Ce se vor mai certa, ce vor mai boci și vor bate din picioare de furie! Peșterile noastre vor fi pline astăzi, bătrânule Moș Crăciun! Peșterile noastre vor fi sigur pline!”.

Așa cum făcuse și cu celelalte ironii, Moș Crăciun nu a răspuns batjocurii. Într-adevăr, era foarte îndurerat de răpirea sa; însă curajul nu l-a părăsit. Înțelegând că prizonierul nu va răspunde la înțepăturile sale, Demonul Răutății a plecat și l-a trimis pe Demonul Căinței să îi ia locul.

Acest personaj nu era la fel de dezagreabil precum ceilalți. Avea trăsături blânde și delicate, iar vocea sa avea un ton melodios și plăcut.

„Frații mei nu prea au încredere în mine”, a spus el, când a intrat în cavernă; „însă acum e dimineață, iar răul e făcut. Nu poți să îi mai vizitezi pe copii timp de un an de zile”.

„E adevărat”, a răspuns Moș Crăciun, aproape vesel; „Ajunul Crăciunului a trecut, și pentru prima dată de secole, nu mi-am vizitat copiii”.

„Cei mici vor fi foarte dezamăgiți”, a murmurat Demonul Căinței, aproape cu regret; „dar acest lucru nu mai poate fi schimbat acum. Probabil că durerea îi va face pe copii egoiști, invidioși și plini de ură, iar dacă vin astăzi în Peșterile Demonilor, am să am ocazia să îi conduc pe câțiva dintre ei în grota mea, cea a Căinței”.

„Tu nu te căiești niciodată?”, a întrebat Moș Crăciun curios.

„O, ba da”, a răspuns Demonul. „Chiar acum mă căiesc deoarece am asistat la răpirea ta. Bineînțeles, e prea târziu să mai pot să repar răul care a fost făcut; dar căința poate veni numai după un gând sau o faptă rea, deoarece la început nu ai de ce să te căiești”.

„Înțeleg”, a spus Moș Crăciun. „Cei care nu fac fapte rele nu au de ce să viziteze peștera ta”.

„Este adevărat”, a răspuns Demonul. „și totuși tu, care nu ai făcut niciun rău, o să îmi vizitezi peștera în curând; ca să îți demonstrez că regret sincer că am participat la răpirea ta o să te las să evadezi”.

Aceste cuvinte l-au surprins foarte tare pe prizonier, până când s-a gândit că exact acesta era lucrul care se putea aștepta din partea Demonului Căinței. Demonul a dezlegat imediat nodurile care îl legau pe Moș Crăciun și a desfăcut lanțurile care îl țintuiau de perete. Apoi l-a condus printr-un tunel lung până când au ajuns amândoi în Peștera Căinței.

„Sper că mă vei ierta”, s-a rugat Demonul. „Nu sunt o persoană rea, să știi; și cred că fac multe fapte bune în lume”.

Zicând aceste lucruri, a deschis o ușă în spate pe care s-a scurs înăuntru lumină strălucitoare, iar Moș Crăciun a tras recunoscător aer curat în piept.

„Nu port ranchiună”, i-a spus Demonului, cu o voce blândă; „și sunt sigur că lumea ar fi un loc sumbru fără tine. Așa că bună dimineața și Crăciun fericit!”.

Cu aceste cuvinte a ieșit afară din peșteră ca să întâmpine dimineața strălucitoare, iar o clipă mai târziu mergea din greu, fluierând singur, pentru sine, pe drum înapoi spre casa sa din Valea Râsetelor.

Înspre munte se afla o armată vastă alcătuită din cele mai ciudate creaturi imaginabile care mergeau în marș pe zăpadă. Erau numeroși elfi din pădure, la fel de aspri și de strâmbi în înfățișare precum ramurile noduroase ale copacilor pe care îi serveau. Și erau elfi delicați de pe câmpuri, fiecare purtând emblema florii sau a plantei pe care o păzea. În spatele lor erau multe rânduri de gnomi și de nimfe, iar și mai în spate o mie de zâne frumoase pluteau într-un roi fermecător.

moș crăciun
Moș Crăciun în castelul său. Foto: santaclausholidayvillage.fi

Această armată minunată era condusă de Wisk, Peter, Nuter și Kilter, care o adunaseră ca să îl salveze pe Moș Crăciun din captivitate și ca să îi pedepsească pe Demonii care îndrăzniseră să îl smulgă de lângă dragii săi copii.

Și, deși arătau luminoși și pașnici, micii nemuritori erau înarmați cu puteri care ar fi avut efecte teribile asupra celor care ar fi trebuit să suporte mânia lor. Ar fi fost vai și-amar de Demonii din Peșteri dacă această armată puternică a răzbunării i-ar fi întâlnit vreodată!

Deodată, a apărut figura impunătoare a lui Moș Crăciun, cu barba sa albă plutind în vânt și cu ochii săi strălucitori sclipind de plăcere văzând această dovadă de dragoste și de venerație pe care o inspirase în inimile celor mai puternice creaturi existente.

Și în timp ce toți s-au adunat în jurul lui și au dansat bucuroși că s-a întors cu bine, el le-a mulțumit pentru ajutorul lor. Dar pe Wisk, pe Nuter, pe Peter și pe Kilter i-a îmbrățișat cu drag.

„Nu are niciun sens să îi urmăriți pe Demoni”, a spus Moș Crăciun armatei. „Ei își au locul lor în lume, și nu pot fi distruși niciodată. E mare păcat, într-adevăr”, a continuat el îngândurat.

Așa că zânele și elfii l-au condus pe bunul om la castelul său și au plecat ca să îl lase să vorbească despre evenimentele nopții cu micii săi asistenți.

Wisk se făcuse deja invizibil și zburase prin lumea largă pentru a vedea cum se înțelegeau copiii în această dimineață strălucitoare de Crăciun; iar până când s-a întors, Peter terminase să îi povestească lui Moș Crăciun despre cum au împărțit jucăriile.

„Într-adevăr, ne-am descurcat foarte bine”, a strigat Wisk, cu o voce plăcută; „deoarece am găsit foarte puțină nefericire printre copii în această dimineața. Totuși, nu trebuie să te mai lași prins, stăpânul meu drag; pentru că e posibil ca noi să nu fim atât de norocoși în a duce la îndeplinire ideile tale”.

Apoi, el i-a povestit despre greșelile pe care le-au făcut, și pe care nu le descoperise până când nu făcuse inspecția. Iar Moș Crăciun l-a trimis imediat cu cizme din cauciuc pentru Charlie Smith și cu o păpușă pentru Mamie Brown, așa încât chiar și cei doi dezamăgiți să fie fericiți.

Iar în ceea ce-i privește pe Demonii Peșterilor, ei erau plini de mâine și de întristare când au descoperit că s-a ales praful de răpirea lui Moș Crăciun. Într-adevăr, în acea zi de Crăciun, nimeni nu părea să fie egoist, invidios sau plin de ură. Și, realizând că în vreme ce sfântul copiilor avea atât de mulți prieteni puternici încât era o prostie să i te opui, Demonii nu au mai încercat niciodată să îi pună piedici Moșului în călătoriile sale din Ajunul Crăciunului.

Sursa: eastoftheweb.com

Mâine seară, descoperiţi pe greatnews.ro o altă fascinantă poveste pentru copii. Dacă vă place campania noastră şi nu vreţi să pierdeţi vreo poveste din această serie, vă invităm să vă alăturaţi, printr-un Like, comunităţii noastre de pe pagina de Facebook.

Social Media:

290,643FaniLike
0Abonaţi+1
12AbonaţiAbonare