Un document de arhivă. Dosarul 214, anii 1955-1956, Arhivele Naționale ale României. Actul vechi de jumătate de secol arată că la Târgoviște, la Mănăstirea Dealul erau peste 100 de copii nord-coreeni.
În România, erau în total vreo 3.000 de copii. Un număr uriaș. Vecinii bulgari de la sud se oferiseră să ofere adăpost doar pentru 500 de „fii și fiice” ale Coreei de Nord, decimată de război.
Erau copii care își pierduseră părinții în războiul dintre Coreea de Nord și cea de Sud (25 iunie 1950 – 27 iulie 1953). Unii au ajuns în Uniunea Sovietică, alții în China, alții în țările comuniste ale Europei de Est. Dintre țările est-europene, România accepta cei mai mulți copii nord-coreeni.
Trenul i-a adus din China, o călătorie de 10 zile, de pe un continent pe altul. 1.000 dintre tinerii ajunși în România erau liceeni sau studenți, ceilalți erau mai tineri, unii aveau doar câțiva ani când au coborât din tren.
Mulți aveau scabie, viermi intestinali și alte boli. Pentru unii, primii pași pe pământ românesc au fost la spital. Școala deschisă pentru ei nu a început la 15 septembrie 1952, ci două săptămâni mai târziu, tocmai din cauza riscului de răspândire a bolilor.
Georgeta Mircioiu a fost una dintre profesoarele coreenilor din raionul Hunedoara. Știa limba, iar în acel an îl cunoștea pe un director nord-coreean care avea să-i fie soț.
„Unii dintre orfani erau copii ai străzii. Alții erau însă, copiii unor oficiali de rang înalt din Coreea de Nord, dar fuseseră trimiși în România deoarece condițiile, departe de a fi grozave, erau mai bune aici. Măcar aveau mâncare bună, curățenie și adăpost, îngrijire medicală”, își amintea aceasta într-un interviu.
„Erau nişte copii foarte cuminţi, supuşi cumva”
Copiii duceau o viață militărească în România, asemănătoare cu cea din Coreea de Nord, dar parcă mai ușoară. Ziua începea cu sunetul unei trompete care trezea tot internatul. Zilele de naștere nu treceau nesărbătorite, dar se organiza o ceremonie simplă, săptămânală, pentru copiii care își celebrau nașterea în acele 7 zile.
Ceilalți copii făceau flori din hârtie, iar la cofetărie li se serveau dulciuri. În vacanțele de vară și iarnă, cei mai buni dintre elevi mergeau în tabere, în Carpați sau la Marea Neagră, pe litoral.
Dacă la Dealul era un întreg cămin de copii coreeni, alți copii și tineri sosiți de la Phenian erau împrăștiați prin țară, însă cei mai mulți la București. Kim Kiu Man, Kim Kuang Mo și Om The Yong cântau la flaut, oboi, respectiv pian. Li s-a găsit un loc la Școala de Muzică numărul 1, din București.
Elena Dumitrescu, o fostă colegă a celor trei nord-coreeni, își amintește, într-un interviu acordat EVZ: „Erau nişte copii foarte cuminţi, supuşi cumva. Nu luau parte la năzdrăvăniile noastre, erau mai rezervaţi, se vedea că erau crescuţi într-o altă cultură. Când au venit aici, ştiau limba română, se poate să fi făcut lecţii înainte. Prea se descurcau bine”.
Lacrimi și bătăi pentru drumul spre patrie
Și Gheorghe Zamfir a avut la rându-i câțiva colegi nord-coreeni la Școala de Muzică. Cu unul dintre ei avea mereu altercații, după una dintre bătăi asiaticul ajungând în spital. Naistul are și o explicație pentru nervii băiatului, comportament destul de neobișnuit pentru un nord-coreean: „Îi era dor de ţară şi voia să ajungă înapoi. Aşa că a făcut tot posibilul. I s-a căşunat pe mine şi a ajuns în cele din urmă”.
Aceasta a fost, de altfel, soarta tuturor copiilor nord-coreeni sosiți la București în anii 50. Revenim la doamna Mircioiu, acum în vârstă de 76 de ani: „În 1958, o delegație a Crucii Roșii nord-coreene, compusă exclusiv din femei a sosit la școală. Atunci, toți copiii au început să plângă, spunându-le femeilor că le e dor de casă și că vor să meargă acasă. Li s-a spus că în România le era mai bine, că a studia aici era o mare oportunitate. Oricum, în 1960, toți orfanii nord-coreeni s-au întors în țara natală”.
Dus a fost și soțul ei, de care nu a mai aflat nimic decenii în șir, deși au împreună un copil. Nici acum nu a primit răspuns la scrisorile sale. Gheorghe Zamfir a avut mai mult noroc, deși nu avea neapărat nevoie de el. A aflat câte ceva despre viața în Coreea a „rivalului” său. A ajuns rectorul Conservatorului din Phenian.
În acele vremuri, Coreea de Nord era condusă de Kim Ir Sen, mai întâi ca prim-ministru (1948/1972), apoi ca președinte (1972/1994). Cel supranumit „Președintele Suprem” l-a desemnat ca succesor la tron pe Kim Jong-il, care a condus Coreea de Nord și ambițiile sale militare din 1994 până în 2011. În urmă cu două săptămâni, liderul nord-coreean a murit, lăsând statul în mâinile lui Kim Jong-un, cel mai mic dintre cei trei fii ai săi.
Sursa foto: imperatortravel.ro
