4 povești de Crăciun. Cadourile pe care nu le-am primit niciodată de...

4 povești de Crăciun. Cadourile pe care nu le-am primit niciodată de la Moșul

    by -
    Distribuie articolul pe:
    echipa greatnews moș crăciun
    Foto: Nevit Dilmen / Jonathan G Meath / Wikimedia Commons / GreatNews

    Când eram mici, venirea lui Moș Crăciun era, de departe, momentul culminant al sărbătorilor de iarnă. Încercam să stăm treji ca să îl surprindem când venea cu sacul plin de daruri sau speram în secret ca Moșul să ne aducă exact ceea ce ne doream.

    Însă nu se întâmpla mereu așa: probabil că uneori Moș Crăciun întâmpina obstacole nebănuite, deoarece la noi nu ajungeau cadourile după care tânjeam. Totuși, unii dintre noi erau mai norocoși – sau pur și simplu mai puțin pretențioși – și își vedeau visul cu ochii la fiecare 25 decembrie.

    De Crăciun, jurnaliștii GreatNews vă împărtășesc fiecare câte o amintire din copilărie:

    Andreea Dogar

    Deși Moș Crăciun venea în fiecare an și era foarte darnic – dimineața, sub brad aproape că nu mai era niciun pic de loc – și îmi aducea o mulțime de dulciuri, cărți de povești, păpuși și alte jucării, o mare dorință a copilăriei mele a rămas neîmplinită.

    Ani la rândul am sperat că Moș Crăciun și spiridușii săi – iar mai apoi părinții – îmi vor aduce darul la care visam: un costum complet de Sailor Moon, cu baghetă cu Lună în vârf, diademă și rochiță cu fundiță, așa cum văzusem în reclamele de pe Canale 5, postul de televiziune italian care transmitea desenele japoneze pe la jumătatea anilor ’90, când încă nu erau difuzate de televiziunile românești.

    andreea-dogar-profil-patratDupă sărăcia programelor TV din comunism, anii ’90 au fost un fel de paradis pentru copii. Urmăream Sandy Bell, Candy, Captain Planet, Țestoasele ninja, însă cea mai mare obsesie o aveam pentru Sailor Moon. Și nu numai eu, ci toate fetele – și chiar și unii băieți – din bloc. De multe ori ne strângeam după-amiaza la mine, în dormitor, și ne uitam împreună la Sailor Moon: eram mici, nu aveam mai mult de 8-9-10 ani și nu înțelegeam tot ce se întâmpla, dar urmăream fascinați toate transformările, luptele și întâmplările amuzante cu Sailor Moon și celelalte super-fete cosmice.

    Ghinionul părinților mei a fost că, în pauza desenelor, postul TV italian difuza reclame la costume și accesorii de Sailor Moon. Vedeam fetițe de vârsta mea îmbrăcate în costume adevărate de Sailor Moon, cu baghete strălucitoare în mâini și coronițe aurii pe cap, și eram pur și simplu devorată de dorința de a le avea și eu.

    Cât încă mai credeam în Moș Crăciun, speram în sinea mea că bătrânul – care, după cum mi se spusese, știa ce-și doresc toți copiii din lume – îmi va aduce și mie jucăriile care mă hipnotizau în pauzele publicitare.

    Apoi, mai târziu, când mi-a fost clar că moșul nu exista cu adevărat, am început să o bat la cap pe mama să îmi cumpere costumul și bagheta. Am căutat și eu prin toate magazinele din centrul orașului, în speranța că voi găsi, prin cine știe ce minune, jucăriile din reclamele italienilor.

    După ce am terminat cu centrul și cu magazinele din cartierul meu, am trecut la magazinele din alte cartiere. Dar cum locuiam în Pitești și nu în Italia, iar la mijlocul anilor ’90 oferta comercianților era extrem de redusă, evident că nu am găsit nimic.

    Și totuși, mult timp nu am renunțat la speranța că voi avea, până la urmă, costumul dorit. Nu știu cum, dar la un moment dat se zvonise printre noi, copiii, că într-un complex comercial de pe strada Exercițiului au apărut costumele și accesoriile de Sailor Moon. Așa că i-am spus mamei vestea minunată și nu m-am lăsat până când nu mi-a promis că se duce să le caute în magazinul cu pricina. Îmi aduc aminte cum, într-o zi după școală, mă întorceam acasă știind că în timpul zilei mama fusese la magazinul de pe Exercițiului, la vânătoare de jucării. Eram ferm convinsă că expediția mamei fusese încununată de succes și că, după ani de așteptări, aveam să primesc, în sfârșit, jucăriile de Sailor Moon. Eram atât de sigură încât în mintea mea deja vedeam cum costumul și bagheta stăteau așezate frumos pe pat, așteptându-mă pe mine. De cum am intrat pe ușă m-am dus țintă la patul din sufragerie. Era gol.

    Mai târziu am ajuns și eu însoțită de mama în magazin și nu am descoperit decât un fel de mercerie prăfuită, plină de obiecte anoste precum nasturii, ațele și stofele. Nici urmă de baghete, diademe sau rochițe.

    Într-un final, când mi-a fost clar că nu voi primi niciodată costumul și accesoriile, mi-am luat propriul destin în mâini și, alături de alți copii din bloc, ne-am făcut singuri baghete și diademe. Din carton. Le-am tăiat cu foarfecele, le-am colorat cu o cariocă și ne-am transformat în Sailor Moon.

    sailor moon moș crăciun
    Sailor Moon. Foto: Captură YouTube

    Dan Arsenie

    Era mai 1999 când Manchester United câștiga Liga Campionilor, după două goluri marcate în prelungiri. Îmi parea rău pentru portarul nemților, Kahn, însă mă bucuram enorm pentru preferații mei, Beckham, Dwight Yorke și Andy Cole. Golurile le-au dat două rezerve pe care nu le îndrăgeam foarte tare, Sheringham și Solskjaer, însă asta conta mai puțin.

    În vara de după victorie, tricourile roșii cu Manchester United au ajuns și la Târgu Jiu. Desigur, nu erau originale, ci produse de speculă din Turcia. Și atunci a început visul. Însă părinții nu mi le-au luat nici în vară și cu atât mai puțin în toamnă, când nu prea încăpea vorbă să îți iei tricou și pantaloni scurți. Am tot sperat să mi le ia de Crăciun, dar nu s-a întâmplat. Chiar am primit un cadou frumos în acel an, aveam 14 ani și mi-au luat niște pantaloni reiați foarte mișto, însă eu tot la Manchester United mă gândeam.

    dan arsenie autor greatnews.roÎntre Crăciun și Revelion a apărut nevoia sa îmi iau bocanci, cei pe care îi aveam se rupseseră. Și cum ai mei aveau încredere în alegerile mele (până atunci, nu îi dezamăgisem deloc la capitolul vestimentar, nefiind nici mofturos, pretențios ori total lipsit de gust), mi-au dat mie bani să mă duc să iau bocanci. Ajuns în piața mică, mă uitam de bocanci când am văzut un nene cu un teanc de tricouri în mâini, pe care voia, cred, să le ducă în magazie (probabil ocupau locul de pomană).

    Țin minte că, deși în general eram lipsit de tupeu, l-am întrebat pe om „auziți, acelea sunt tricouri cu Manchester United?”. El a zis că nu știe, dar se uită. Era chiar setul – tricou și pantaloni – iar când a despărțit tricoul și am văzut stema clubului, așezată frumos pe o bucata de plastic, nu am putut să nu îl cumpăr. Din banii alor mei nu a mai rămas mai nimic, îmi aduc aminte că mi-am mai luat doar un pateu cu brânză cald și m-am întors acasă, cu vină și bucurie în suflet.

    Am fost certat, desigur, și țin minte și acum că iarna aia am purtat niste bocanci militari, aduși de tata de la unitate. Erau teribil de grei, știu sigur. Iar la școală m-am dus în adidași și mă udam mereu la picioare.

    logo manchester united
    Logoul Manchester United. Foto: Manchester United via Wikimedia Commons / hospitalityguide.manutd.com

    Ionuț Fantaziu

    „Un adevărat campion n-are nevoie de gazon! Alege echipa, culorile, terenul și câteva mișcări pentru încălzire: aranjează jetoanele – jucătorii – pe punctele marcate, pune mingea în centru și pregătește jetonul – presor. Meciul poate începe!”.

    Aș fi putut fi un antrenor mai bun decât Mircea Lucescu. În același timp, mai talentat decât Gică Hagi și cu siguranță aș fi făcut niște transferuri mai reușite decât Real Madrid.

    Foarte popular pe vremea comunismului, jocul de fotbal cu nasturi a devenit pentru câțiva ani foarte popular și în anii `90. Era un fel de Național Arena, în care tu erai antrenor, suporter, patron și jucător. Nu l-am primit niciodată, deși nu era foarte scump. Mi l-am dorit, însă n-am insistat niciodată să-l primesc și probabil că nici n-am arătat că mi-l doresc cu adevărat. Și poate că acum îmi dau seamă cât de mult l-am dorit, dar nu l-am avut.

    ionuț fantaziuÎn locul jocului cu nasturi, pe care l-aș fi putut primi de la Moș Crăciun, dacă mi-ar fi citit gândurile, băgam în fiecare zi, aproape de dimineață până seara târziu, sanie. Îmi amintesc și acum sania grea și o căciulă de mouton dore, legată în bărbie, care mă făcea să par un aviator. Nici nu prea vedeam, pentru că îmi cădea mereu pe ochi. Dar știam drumul cu ochii închiși.

    Iar imediat după sărbători era campionat de hochei în fața blocului. Toți brazii de Crăciun erau curățați de crengile uscate, iar bețele care rămâneau deveneau crose. O cutie de cremă era puc.

    Atunci ningea, era gheață. Dar n-am auzit niciodată pe nimeni plângându-se de „iadul alb”. Pe vremea aceea era normal să ningă iarna.

    fotbal cu nasturi moș crăciun
    Fotbal cu nasturi. Foto: noriel.ro

    Sorin Breazu

    Aș vrea să încep prin a vă spune – și vă jur că este adevărat – că Moș Crăciun mi-a oferit, întotdeauna, tot ce mi-am dorit. Trebuie, însă, să știți că la Turnu Măgurele, în Teleormanul copilăriei mele, chiar și cele mai arzătoare dorințe erau limitate. Așa merg lucrurile la câmpie. E greu să speri când vezi clar și limpede în depărtare.

    Mi-am dat seama de la prima întâlnire cu Moș Crăciun că am de-a face cu un impostor. Era omul de serviciu de la grădiniță. I-am uitat numele. Avea barba moale, din vată, și costum cărămiziu de catifea, dar pe mine nu m-a păcălit. Printr-un miracol încă neelucidat, mi-a adus fix mașina de pompieri pe care o doream în secret, așa că l-am iertat. Am aflat apoi că există foarte mulți Moși. Moșul care aduce banane, Moșul care aduce portocale, ciocolată, șamd.

    La televizor îl vedeam pe Moșul care aduce Coca-Cola. Acesta mi s-a părut întotdeauna cel mai puțin convingător. Deși am fost un dinamovist zelos încă din fragedă pruncie, pentru mine Moșul nu se îmbrăca niciodată în alb și roșu. Nu, nu, ar fi fost mult prea ușor de observat, iar discreția – credeam eu atunci – era marea sa calitate. Pe lângă generozitate, bineînțeles. Poate de aceea nici nu am exagerat pretențiile în preajma Ajunului, evitând lacrimile de dezamăgire, afișate adesea de sora mea după deschiderea darurilor.

    sorin breazu jurnalist greatnewsMă gândeam de multe ori la Moș Crăciun, nu doar în timpul iernii, așa cum o fac cei mai mulți copii, ci mai ales în miezul verii, când amintirea Crăciunului trecut dispare, dar renaște ca o promisiune prostească. An de an, Crăciunul venea și, sub diverșii molizi morbizi împodobiți în sufragerie, desfăceam câte un cadou, împachetat așa cum doar mama o face. Nu mă bucura surpriza, deoarece știam de fiecare dată ce aveam să primesc. (Efectuam percheziții amănunțite, care se extindeau uneori – cu succes – și în locuințele vecinilor.) Mă bucuram mereu că n-am fost uitat. Venirea lui Moș Crăciun este pentru mine un eveniment dedicat vanității. Poate de aceea este și atât de popular.

    Acum câțiva ani, am fost și eu Moș Crăciun. Am ajuns deja la vârsta în care pot fi un Moș credibil. Costumul prea ieftin și mult prea strâmt nu m-a trădat, în ciuda unor investigații riguroase. După ce s-a risipit suspiciunea, în ochii copiilor a explodat o strălucire hipnotică. Fericirea.

    Mașinuțe de pompieri moș crăciun
    Mașinuțe de pompieri de jucărie. Foto: Captură YouTube

    Echipa GreatNews vă urează Sărbători Fericite și un An Nou minunat!

    Dacă v-a plăcut acest articol, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

    0 comentarii

    Raspunde