În 1982 Constanța avea o rețea de trolee / Foto: Richard Lomas
Mai întâi l-am cunoscut pe bloggerul Richard Lomas: un englez simpatic, împătimit al tramvaielor, cu o scriitură tinerească și savuroasă, plină de umor, deși are 70 de ani. Răsfoindu-i paginile virtuale, în fața mea a prins contur o lume dispărută, la care nu am avut acces direct niciodată: România anului 1982.
Totuși, fotografiile sale cu străzi golașe, autobuze ruginite, tiribombe cu lanțuri grosolane, hoteluri-mastodont comuniste sau terase cu mese din fier acoperite de celebrele țesături în dungi îmi aminteau vag de pozele îngălbenite din cele câteva albume de familie care surprind ultimii doi-trei ani de viață ai comunismului în România.
Apoi, în vara care tocmai s-a scurs, l-am cunoscut pe călătorul Richard Lomas, poposit pentru câteva zile în aglomeratul București, pe care l-ar da oricând pe Iași, orașul său preferat de la noi. Aveam să aflu că domnul cu barbă albă, îmbrăcat lejer în cămașă, pantaloni scurți și sandale, care bea o bere liniștit la o terasă alături de soția sa, a călătorit în România de vreo patru-cinci ori pentru a ne fotografia tramvaiele.
Kath și Richard Lomas în București în această vară / Foto: Andreea Dogar
„M-au interesat autobuzele, dar am iubit tramvaiele”
„Copil fiind, am trăit într-un mic oraș în care nu erau tramvaie. Prima dată când am văzut unul aveam cinci ani. Mereu am fost interesat de autobuze, de trenuri, dar am iubit tramvaiele: tramvaiul merge pe mijlocul străzii, de capul lui, este regele drumurilor. Nu aș călători pe distanțe mari ca să văd autobuze”, arată Richard și completează că în Anglia nu duc lipsă de autobuze, dar nu au prea multe tramvaie.
Spre norocul lui, Muzeul Național al Tramvaielor din Marea Britanie se află la numai opt kilometri de Ripley, orășelul în care locuiește. În fiecare zi de vineri, Richard lucrează ca voluntar pentru muzeu. Mai întâi a fost vatman (muzeul deține mai multe tramvaie istorice care se plimbă pe străzile amenajate), iar acum are un alt rol: strânge banii de la călători. De fapt, sarcina principală este să îi supravegheze pe copii să nu cadă din tramvaiele care, fiind modele vechi, nu au uși.
Când a decis să vină în România, Richard avea deja experiență în vizitarea țărilor comuniste: fusese în Praga în 1966, în Leningrad (Sankt Petersburg) în 1975 și în Moscova în 1984. În capitala Uniunii Sovietice, curiozitatea lui vizavi de tramvaie l-a băgat în bucluc: a fotografiat un tramvai care deraiase. I se spusese că în URSS nu avea voie să facă poze unor accidente, dar nu s-a putut abține: „Știam că încalc regulile. Am făcut o poză și apoi încă una și cineva m-a turnat și a alertat poliția. Polițiștii au fost destul de prietenoși, dar au scos tot filmul din cameră”.
“E mai greu să faci fotografii acum în Anglia decât în România în 1982”
Curios să vadă și alte țări estice, s-a dus la oficiul de turism al României din Londra și le-a spus că dorește să facă o vizită pe cont propriu, cu mașina, nu într-un grup organizat. I s-a răspuns că este posibil, dar că trebuie să respecte o listă de reguli. Sistemul era al naibii de complicat: au fost obligați să își rezerve dinainte camerele la toate hotelurile unde intenționau să stea, să plătească mesele de seară în avans și să cumpere din Londra bonurile pentru benzină (un cupon era echivalentul a 20 de litri).
Așa că în vara anului 1982 Richard, soția sa Kath și cei doi fii au plecat din Ripley într-o seară de vineri și s-au îmbarcat pe un vas pentru Olanda. Călătoria prin Germania, Austria, Ungaria în mașina lor Ford Cortina a mers ca unsă.
Cei doi băieți ai familiei Lomas, cocoțați pe mașina care i-a purtat până în România / Foto: Richard Lomas
Doar că pe teritoriul Ungariei au schimbat prea multe lire în forinți și voiau să scape de ei înainte de a intra în România. „În acele zile era dificil să schimbi bani înapoi (forinți în lire – n.r.). Țările comuniste îți vindeau banii lor, dar nu voiau să îi vadă din nou”, spune Richard cu haz. Așa că soția lui a cumpărat dulciuri pentru copii de toți banii, în timp ce el a umplut rezervorul cu benzină.
Schimbarea s-a simțit de cum au trecut granița: drumurile erau bunicele în Ungaria, dar în România erau teribile. Din fericire, traficul nu punea mari probleme. Având o mașină cu volanul pe dreapta, i-a fost destul de greu să învețe să depășească numeroasele căruțe trase de cai sau de boi care mergeau agale pe șosele.
Ajunși în Oradea, Richard a fotografiat primul tramvai pe pământ românesc. Tot aici a văzut pentru prima dată șine de tramvai instalate pe un drum de pământ, nu pe unul asfaltat (foto jos).
Tramvai din Oradea / Foto: Richard Lomas
Fotografiatul nu s-a dovedit a fi greoi: “Adesea, oamenii erau prietenoși. Cei mai mulți dintre ei nu te observau sau te ignorau. Astăzi, în Anglia, dacă faci poze pe stradă, oamenii vor crede că ești pedofil. Cineva care avea un blog similar cu al meu a fost arestat pentru că a făcut o poză unui autobuz din stradă și era un copil în fotografie. În momentul de față este multă isterie: dacă ești bărbat înseamnă că abuzezi copii. Eu am grijă să nu apară chipul unui copil într-o fotografie pe care o voi publica. Într-o anumită măsură, este mai dificil să faci acum fotografii în Anglia decât în România anului 1982”.
Tramvai tip Banat construit la Timișoara, pe străzile din Oradea / Foto: Richard Lomas
Cum au fentat cozile la benzină
În Oradea s-au cazat la un hotel care „arăta obosit, bătrân, jerpelit”, după spusele britanicului: „Nu aveau vin, nu aveau bere”. „Am realizat că lucrurile pe care le-am cumpărat la granița Ungariei erau foarte folositoare. Erau cozi la magazine pentru orice. Eram în august și vremea era caldă, erau multe câmpuri cultivate, dar nu exista mâncare în magazine! Era o nebunie! Localnicii stăteau la coadă ca să cumpere un ciorchine de struguri, care erau în sezon”, povestește Kath.
Vrând-nevrând, familia Lomas s-a adaptat orânduirii comuniste și a învățat să păcălească sistemul pe ici, pe colo. Nu se mai așezau la cozile lungi de kilometri pentru benzină din marile orașe, ci doar în localități obscure, la mijlocul zilei, când la coadă nu erau mai mult de trei-patru mașini: „Am încercat să fim deștepți”, zice Richard.
Băieții lui Richard într-un parc de distracții din Târgu-Mureș / Foto: Richard Lomas
De la Oradea a condus prin munți până la Iași, unde a descoperit niște tramvaie „uzate, obosite”, dar „minunate”: “Și erau foarte, foarte aglomerate. Nu mai văzusem așa ceva”.
Tramvai din Iași / Foto: Richard Lomas
Linia de tramvai care trece prin fața Hotelului Traian din Iași / Foto: Richard Lomas
La restaurant: ouă doar pentru activiștii de partid
Apoi au mers la Galați și s-au cazat într-un hotel care, la prima vedere, arăta a hotel bun. Când au coborât la cină au fost și mai încântați: au dat peste un meniu promițător: foarte gros, în patru limbi: română, germană, engleză și rusă. Lucrurile au început să devină suspecte când au observat că felurile de mâncare nu au prețul trecut: „Chelnerul, un tip la 60-65 de ani, era foarte rușinat. S-a dus la recepționist și i-a spus tânărului care vorbea puțină engleză să vină. Nu o să uităm niciodată. Vine și spune: „We are not rich in food””, povestește Richard.
Tot ce s-a putut găsi la bucătărie au fost niște porții de cartofi prăjiți cu legume la borcan: „Dimineața următoare, la micul dejun, erau niște oameni care arătau ca și cum erau membri locali ai Partidului Comunist. Și ei aveau ouă la micul dejun. Dar nu erau ouă pentru noi”.
Spre deosebire de serviciile hoteliere, tramvaiele din Galați erau mult mai bune. Rețeaua fusese modernizată în anii ’70, când șinele înguste au fost scoase și înlocuite cu unele mai late, mai potrivite pentru fabricile de oțel din oraș. „Când am vizitat noi Galațiul, în 1982, tramvaiele erau noi, șinele erau noi”, descrie el rețeaua gălățeană de tramvaie. Doar că vehiculele erau incredibil de aglomerate.
Schimb de tură la fabricile din Galați / Foto: Richard Lomas
Deși aveau grijă să cumpere benzină numai din localitățile mici, la un moment dat s-au văzut nevoiți să cumpere din Galați: „Era o coadă uriașă. Șoferii obișnuiau să oprească motoarele cât timp stăteau la coadă. Erau toate aceste mașini pe marginea drumului, cu ușile deschise, și la zece minute oamenii împingeau mașinile câțiva yarzi”. Hotărât să nu stea la coadă, Richard s-a băgat pe un loc liber pe care îl zărise și a închis geamurile de la mașină: după ce se băgase obraznic în față, se aștepta la ce era mai rău din partea celor din jur. Doar că oamenii au venit spre ei și le-au bătut în geam strigând „pompă specială”: “Ni s-a arătat o pompă de combustibil separată, într-un colț al stației, care vindea doar benzină cu conținut înalt de octani. Trebuie să fi fost pentru activiștii de partid”. În loc să arunce cu ceva după ei, cum se așteptau, oamenii i-au băgat și mai în față, trimițându-i la pompa specială.
Berea de la ora cinci, băută din ceșcuțe de ceai
După Galați au ajuns în Constanța, unde au stat la un hotel alături de alți turiști străini, mulți dintre ei veniți tot din Marea Britanie. Bineînțeles, aici era suficientă mâncare: „Era mâncare la alegere pentru orice masă, mai multă decât puteai să mănânci. Ne-a părut foarte rău pentru români. Pentru că oamenii erau prietenoși cu noi. Ne duceau în față la cozi și alte chestii de genul ăsta”, spune Richard.
Cei doi fii ai lui Richard la o terasă din Constanța / Foto: Richard Lomas
În București au stat la Hotelul Parc. Seara, când au coborât la cină, familia Lomas avea chef de bere. „I-am cerut chelnerului niște bere. El a spus „No bier. Wine””, povestește Richard. Atunci și-a ieșit din pepeni, s-a ridicat în picioare și a arătat cu degetul spre toți cei care beau bere la alte mese: „Am spus: „Uite! Ei beau bere! Și ei beau bere! Și ei beau bere”. Și atunci a venit un chelner mai în vârstă și a întrebat care e problema. Am spus: „Vreau doar să cumpăr niște bere. Îmi place berea. Vinul nu e băutura mea””.
„S-au întors după cinci minute cu o mare tavă din argint, cu un set frumos de ceșcuțe de ceai, felii de lămâie, zaharniță și frișcă. Dar toate ceșcuțele aveau bere în ele. Și am băut bere din cești de ceai”, continuă Kath. „Nu aveau voie să vândă bere pentru că noi eram din țările bogate din vest și trebuia să plătim prețuri ridicate pentru vin. Erau multe reguli prostești”, spune și Richard.
Kath Lomas într-un tramvai fără geamul din dreapta / Foto: Richard Lomas
Geamurile tramvaielor nu se deschideau, așa că în august pasagerii se topeau de căldură. Soluția la îndemână a fost la fel de banală ca celebra sârmă românească ce repară orice: geamul din față era pur și simplu scos pentru a aerisi interiorul vehiculelor. „Nu doar în București, și în Iași era la fel”, explică englezul.
Tot în capitală s-au plimbat și pe linia 29, undeva în suburbiile Bucureștiului, cu un tramvai condus de o doamnă la vreo 40 de ani. „Nu înțelegea cine eram, ce facem și nu știa niciun cuvânt într-o limbă pe care noi o știam. Nu era nicio modalitate de comunicare. Dar a fost foarte curajoasă să vină și să stea acolo ca să-i fie făcută o poză”, spune Richard.
Doamna vatman de pe linia 29 din București / Foto: Richard Lomas
Deși îmbrăcată elegant în fustă, ciorapi și pantofi cu toc, o tânără vatman din București schimbă macazul. În 1982 operația se făcea manual / Foto: Richard Lomas
Irezistibilele țigări străine deschideau toate ușile
Pe drumul de la București spre Sibiu a fost amendat cu 40 de țigări Benson & Hedges pentru că s-a mutat de pe o bandă pe alta fără să semnalizeze. Un polițist a observat și i-a atras atenția că ar fi putut produce un accident, deși nu mai era nicio altă mașină pe-acolo. A intrat în biroul milițianului cu gândul la suma de bani de care urma să fie ușurat.
Doar că agentul avea alte planuri: „Se uită la mine și zice: „Cigarettes””. Din fericire, venise pregătit: adusese cu el 20 de pachete de țigări scumpe, ca un fel de asigurare în caz că lucrurile merg prost. „Noi nu fumam. Dar dacă aveai o problemă, se strica mașina, etc țigările scumpe din Occident erau foarte prețuite”, detaliază Richard. Polițistul a primit două pachete dar nu a fost prea încântat: „Le-a luat, a zâmbit: „American?”. „No, English”. S-a strâmbat, el voia țigări americane. Dar nu aveam”.
Tramvai cu reclamă la Coca-Cola în Belgrad / Foto: Richard Lomas
Din Timișoara au traversat granița în Iugoslavia, iar când au ajuns la Belgrad Richard a fost uimit că pe tramvaie erau lipite reclame la Coca-Cola: “Era o țară comunistă, dar le permiteau țărilor vestice să vină și să facă afaceri. Belgradul părea fantastic: magazinele erau pline de bunuri, nu era îmbulzeală ca să cumperi, nu trebuia să faci rezervare în avans la hotel, puteam doar să găsim un hotel și să îl întrebăm pe recepționist dacă au o cameră liberă. Iugoslavia părea minunată”.
Richard Lomas a lucrat pentru scurt timp într-o companie locală de transport în comun, unde a cunoscut-o pe soția sa. Apoi și-a petrecut 30 de ani lucrând într-o tipografie / Foto: Andreea Dogar
Pe blogurile personale ale lui Richard puteți vedea mai multe fotografii realizate în diferitele sale vizite în România sau în alte țări:
http://tramways-romania1982.blogspot.com
http://tramways.blogspot.com
O listă cu toate blogurile sale găsiți aici.
