Într-o Românie care este departe de a eradica locuirea sărăcăcioasă, în care mai puțin de jumătate din populație nu este conectată la canalizare, iar milioane de oameni nu au acces la o rețea publică de apă, organizația non-profit Habitat for Humanity România, care construiește case simple și decente pentru oamenii sărmani, și-a propus să aducă o schimbare în bine în viețile cât mai multor români.
În acest an, organizația internațională împlinește 40 de ani de existență, iar filiala din România 20 de ani de la înființare. Momentul va fi marcat printr-un eveniment amplu, în care voluntari din numeroase țări vor construi, alături de specialiștii Habitat, 40 de case în numai 5 zile în orașul Bacău. Casele vor ajunge la oameni care au mare nevoie de ajutor pentru a duce un trai decent.
Până în prezent, organizația a ajutat zeci de mii de români: în 20 de ani, 64.000 de oameni au primit locuințe noi sau sprijin pentru a-și repara casele. În cele două decenii care s-au scurs de la înființarea Habitat for Humanity România, organizația a investit peste 15 milioane de euro în locuințele românilor.
Principiul care stă la baza sistemului după care funcționează Habitat este unul simplu. Oamenii nu primesc gratis casele, ci trebuie să muncească pe șantier alături de voluntarii veniți din toate colțurile lumii. Apoi, familiile care se mută în casele noi vor plăti contravaloarea materialelor de construcții printr-o rată fixă, egală, fără dobândă, pe o perioadă de aproximativ 20 de ani (o astfel de rată este de aproximativ 85 de euro). Astfel, oameni cu venituri mici, care nu și-ar fi permis niciodată un credit la bancă, se mută într-o locuință decentă. Devin proprietari, își redobândesc demnitatea, iar banii din ratele lor sunt folosite de Habitat for Humanity la construcția de noi locuințe sociale.
Într-un interviu pentru greatnews.ro, Mario DeMezzo, directorul Habitat for Humanity România, a explicat cum a reușit organizația condusă de el să schimbe destinele acestor oameni și a atras totodată atenția că statul român face extrem de puține lucruri pentru a eradica locuirea sărăcăcioasă din țară.
GreatNews: Ce proiecte aveți pentru a marca 40 de ani de existență în lume și 20 de ani în România?
Mario DeMezzo: Proiectul care va fi „perla coroanei” anul acesta va fi „Big Build”, evenimentul din octombrie pe care anul acesta îl sărbătorim în al optulea an consecutiv. Este un eveniment de construcție accelerată, construcție rapidă, în care construim mai multe case în 5 zile. Anul acesta construim 40 de case în 5 zile, ceea ce va deveni – dacă reușim, și noi credem că vom reuși – cel mai mare eveniment de construcție și voluntariat făcut vreodată în Europa. N-a făcut nimeni, niciodată, 40 de case. Recordul în momentul acesta este de 27 de case civile, pe care tot Habitat for Humanity îl deține.
Unde le-ați făcut pe acestea?
La Rădăuți. Există, sunt încă în picioare, casele sunt în regulă. Evenimentul l-am făcut în 2007 – imediat fac 10 ani. Familiile sunt fericite, e totul în regulă. Anul acesta facem evenimentul la Bacău – 40 de case în 5 zile. Vom mobiliza între 600 și 800 de voluntari în fiecare dintre cele 5 zile. Vom avea voluntari din toată Europa și din toată lumea, sperăm noi. Cu siguranță vom avea din Statele Unite, din Germania, din Olanda, din Irlanda de Nord. Aceștia sunt voluntari care au confirmat deja participarea. Sperăm să avem și din Polonia, Bulgaria, Ungaria, Macedonia și alte țări din restul lumii.
Și din România?
Din România sperăm să avem cel puțin jumătate din număr, dacă nu mai mult. Va fi un eveniment mare, va fi un eveniment despre care se va vorbi și anul acesta și cred că anul viitor. Pentru că este impresionant să vii în prima zi și să vezi 40 de fundații și la sfârșitul celor 5 zile să vezi 40 de case în picioare și 40 de familii care plâng de fericire. Toată lumea plânge la sfârșit – familiile plâng, voluntarii plâng, noi plângem. Este o emoție senzațională pe care o iei cu tine și o păstrezi.
În 2015 tot la Bacău am construit 8 case în 5 zile. A fost un eveniment de pregătire pentru că echipa e aceeași.
Construiți în același cartier?
Da, în cartier. Și a fost un fel de pregătire pentru echipă pentru ce urmează anul acesta. Și la sfârșit m-a întrebat cineva – pentru că toată lumea plângea, cum am zis – m-a întrebat cineva dacă lacrimile nu sunt cumva cea mai bună răsplată pe care noi, cei care muncim în proiect, o avem. Și m-am gândit și am zis că într-adevăr sunt cea mai bună răsplată, dar dincolo de răsplată, lacrimile acelea devin ambasadorii noștri cei mai buni. Pentru că toate persoanele care plâng acolo se duc acolo înapoi în comunitățile lor: în Statele Unite, în Canada, în Germania, în Irlanda de Nord, unde trăiesc ei, și povestesc despre ce s-a întâmplat, povestesc despre experiența pe care au avut-o. Și lacrimile devin ambasadorii noștri. Și asta ne ajută pe noi să atragem mai mulți voluntari, să atragem mai multe resurse.
Se leagă prietenii foarte mari între familii și voluntari, este un lucru normal când lucrezi 5 zile și vezi o casă construindu-se. Când te gândești în mod tradițional cât durează să faci o casă – ani de zile – o viață întreagă stau unii. E ca și când ai avea o viață compactată în 5 zile. Și treci prin toate experiențele astea, treci prin toate stările sufletești prin care poți să treci într-o viață întreagă în aceste 5 zile. Ai supărări, ai frustrări, ai nemulțumiri, ai fericiri, ai amintiri pe care n-o să le uiți niciodată. Sunt priviri, zâmbete, expresii pe chipul voluntarilor, beneficiarilor, partenerilor pe care le vezi și le iei și le ții cu tine toată viață. Este o viață compactată în 5 zile. Acesta va fi cu siguranță cel mai mare eveniment al anului.
Valoarea totală a proiectului va fi de 1,4 – 1,5 milioane de dolari. Asta include tot: costurile materialelor, voluntari, logistică, absolut tot.
Eu cred – este o părere pe care o am – eu cred că nu există în momentul de față în România companie de construcții care să știe să construiască 40 de case în 5 zile. Pentru că oricum o dai, să construiești 40 de case în 5 zile tot îți trebuie 600 de oameni. Hai să zicem 400 de oameni că sunt profesioniști și lucrează 10 oameni pe casă. 10 ori 40 sunt 400 de oameni. Sunt puține companii de construcții care să aibă 400 de oameni angajați. Și dacă ar avea 400, să-i ia să-i pună pe toți într-un singur proiect de 40 de case în 5 zile ar sufoca compania. Deci e foarte greu, inclusiv pentru o companie de construcții care are angajați profesioniști care din asta trăiesc. Noi vrem să facem aceste 40 de case cu oameni non-construcții, cu oameni care vin din birouri, din bănci, din farma, inclusiv din industria de construcții, dar materiale – producători de materiale de construcții. Cei care produc cărămizi, sau ciment sau gips carton – ei nu sunt constructori. Ei sunt tot oameni de vânzări, oameni de marketing, oameni de birou. Noi vrem să luăm ăștia 800 de oameni și să-i punem pe șantier și să le spunem: „Spor la treabă!”.
Casele sunt OK? Sunt rezistente?
Da, d-asta am început prin a spune că în evenimentul trecut de la Rădăuți din 2007 casele mai au puțin și fac 10 ani și familiile sunt fericite în casă, deci totul este în regulă. Noi avem case în România de 20 de ani. Primul „blitz build” pe care l-a făcut România a fost în ’99, când a fost eclipsa. Exact așa s-a și numit „Eclipse build”, a fost un eveniment de construcție accelerată la Beiuș. Casele acelea mai au puțin și fac 20 de ani. Și oamenii sunt în ele, sunt fericiți, și-au dezvoltat familiile, au crescut copiii și așa mai departe. Deci casele sunt absolut sigure și sunt în picioare.
În Statele Unite s-a întâmplat [așa – n.r.]: într-o comunitate unde erau case construite normal, de firme de construcții, și case construite de voluntari Habitat, a venit un uragan. Și foarte multe dintre casele construite de constructori s-au stricat, în timp ce astea construite de Habitat au rămas în picioare. Și nimeni n-a înțeles de ce. Până a venit cineva care lucrează cu voluntari și a explicat de ce. Pentru că un profesionist în construcții știe că trebuie să pună un cui la fiecare 10 cm și e de ajuns. Și el când pune lemnele și structura casei, el pune un cui la fiecare 10 cm că așa e corect, ăsta e standardul. Voluntarii pun un cui și se gândesc „Bă, n-ajunge, nu ține cuiul ăsta, dă-o încolo de treabă…”. Și mai pun un cui. În loc să pună unul la 10 cm pot să pună unul la 5 cm, gândindu-se „stai mă că n-ajunge un cui, cade casa pe oameni, să facem treabă serioasă aici”.
Într-adevăr, asta crește un pic costul pe consumul de materiale cu un 10-15 -20 %, dar noi bugetăm această ”pierdere” de materiale pentru că oricum când lucrezi cu un voluntar el nu va fi la fel de eficient pe materiale cum va fi un profesionist. Adică ai o placă de gips carton, profesionistul o taie la milimetru să eficientizeze, să folosească maximul din acea placă. La voluntari se mai rupe un colț, se mai pierde, deci noi bugetăm o pierdere între 10 și 20% de materiale. Dar câștigăm pe partea cealaltă, la muncă. Și ăsta este motivul pentru care casele Habitat din State au rezistat în fața uraganelor. Noi în România nu avem uragane. Iar la cutremur sunt mult mai sigure casele de lemn pentru că lemnul este foarte flexibil. Iar cutremurul când vine ca undă, casele flexibile se zdruncină dar nu cad, sunt elastice. În timp ce casa de cărămidă are mai multe șanse să se prăbușească.
Acum, fiecare cu avantaje și dezavantaje. Nu poți să construiești o casă gândindu-te că vine un cutremur. Noi construim destul de echilibrat în România, și pe cărămidă și pe lemn.
Avem un parteneriat foarte bun cu Wienerberger, care s-a angajat pe 3 ani de zile [să ofere – n.r.] contravaloarea în cărămidă a 140 de case; am încheiat acest parteneriat și am mai extins parteneriatul pentru încă 3 ani cu alte 100 de case pe care ei le-au promis. Construim și pe cărămidă. Tradițional, oamenii în România preferă cărămida. Așa suntem noi obișnuiți. Noi cred că în România suntem și urmăriți de povestea celor 3 purceluși care și-au făcut casa din lemn și a suflat lupul cel rău și a zburat-o. Și atunci crescând în cultura asta – în care casele de cărămidă sunt cele durabile, care rezistă peste generații și sute și sute de ani, lucruri adevărate de altfel pentru că ne uităm, sunt case de cărămidă care au 500-600 de ani în toată lumea, în Europa, în România și așa mai departe – românii preferă tradițional casele din cărămidă. Însă și casele de lemn câștigă teren și pe partea de accesibilitate, dar și pe bază de eficiență energetică sau preferințe. Și sunt oameni care vor o casă de lemn – la munte sau unde lemnul este mai accesibil. Deci e destul de echilibrată lupta între cărămidă și lemn. Fiecare vine cu avantaje și dezavantaje.
Introduceți și utilitățile în noile case, le conectați la apă caldă, apă rece, curent?
Da, sunt anumite standarde. În momentul în care punem sigla noastră pe o casă, acea casă are anumite standarde. Casele noastre, prin politicile și procedurile interne, au ceea ce se numește SDA – simplu, decent și accesibil ca preț – iar o locuință decentă din punctul nostru de vedere are utilitățile necesare unei familii – apă rece, apă caldă, curent electric, canalizare. Noi construim în comunități unde nu există canalizare și atunci facem noi fosă septică. Dar familia are toaletă, baie în casă. Construim în comunități unde nu există apă caldă. Și atunci noi punem centrală pe lemne sau centrală pe gaz sau centrală electrică, boiler. Deci casele noastre au acest standard. Pentru că noi credem în locuința sănătoasă. Și o locuință sănătoasă înseamnă mai multe lucruri: înseamnă felul în care este construită casa, înseamnă utilitățile pe care le are casa, dar înseamnă și sănătatea familiei. Dar sănătatea familiei este direct legată de apă.
România are cele mai proaste statistici de locuire din Europa. Nu mai miră pe nimeni asta, probabil. Dar 8,4 milioane de oameni nu au acces la apă curentă. 8,4 înseamnă 45% din România. E rău. Acces la apă curentă înseamnă canalizare și apă în casă la baie. România are cele mai proaste statistici la consumul de pastă de dinți, de exemplu. Sau la șampon sau la săpun. Dar hai să ne gândim un pic…în mediul rural…dar nici nu e nevoie să mergem în mediul rural, că mergem la marginea Bucureștiului și vedem zone fără canalizare și fără apă curentă în casă. Se trezește copilul dimineața și zice maică-sa „Du-te la baie să te speli pe dinți”. Păi stai, că n-avem baie. A, bine. La – 20 de grade cine iese afară să se spele pe dinți? Și uite așa se formează obișnuița asta. Plus vorbim de igiena corporală, vorbim de haine spălate.
Noi nu construim în mod curent accelerat în 5 zile o casă. Și noi construim casele cum se construiesc, într-un an de zile, împreună cu familiile, familiile muncesc la casă și așa mai departe. Rolul acestor evenimente rapide de construcție accelerată este exact acesta de a atrage atenția asupra problemei locuirii în România. Problema locuirii nu a fost pe lista niciunui guvernant, niciodată în România de după Revoluție încoace. Deci de 25 de ani nu a existat niciun guvernant care să vină să spună „Hai să facem ceva pentru locuirea din România, hai să gândim niște politici, hai să gândim niște legi, niște lucruri care să ajute oamenii să aibă acces la o locuire decentă”. Pentru că o locuire decentă înseamnă o educație mai bună pentru copii, înseamnă sănătate mai bună pentru copii și pentru familie, înseamnă multe alte lucruri. Nu e numai o casă și atât. Înseamnă o familie sănătoasă. N-a existat nimeni care să facă asta. Și atunci prin aceste evenimente de construcție rapidă noi încercăm să atragem atenția asupra exact acestui lucru.
Habitat for Humanity e în România de 20 de ani și construiește în România de 20 de ani. Nu știu dacă există vreun politician care să fi fost pe aceeași funcție în România 20 de ani. N-a venit nimeni la noi… avem statut de utilitate publică…adică avem o credibilitate la nivel național. N-a venit niciun politician la noi de 20 de ani să ne întrebe: „Băi, Habitat, hai să facem împreună niște politici de locuire în România”. N-a venit nimeni.
Și dacă ar fi să vă întrebe și idei ați avea?
Păi, accesul la apă ar fi primul lucru pe listă pentru că este una dintre cele mai mari probleme din România. A doua e că nu există nicio politică a locuințelor sociale. Nu există. Lipsesc cu totul. ANL-urile sunt un mare eșec din punctul meu de vedere. Și ANL-urile nu sunt locuințe sociale. ANL-urile se adresează unei clase sociale medii, în partea de jos poate, dar mediu. Locuință socială vorbim despre oamenii săraci, oamenii defavorizați. La ANL trebuie să plătești o chirie care e destul de mare și după 5 ani de zile poți să-ți cumperi apartamentul. Sunt niște reguli destul de stricte, dar se adresează unor oameni care au venituri, care muncesc bine, care au servicii ca lumea. Deci ANL-urile nu sunt locuințe sociale, s-o lămurim.
Supraaglomerarea este o problemă foarte mare în România. Știm de apartamentele de bloc pe care le avem cu toții de 70-65 de metri pătrați cu 3 camere în care locuiesc 3 familii. Pentru că locuiesc mama și tatăl, care au luat o cameră, și care au 2 copii căsătoriți amândoi, care fiecare locuiește într-o cameră cu soția. Și astea sunt cazuri frecvente…hai că poate 3 familii în felul în care am zis poate e un pic mai rar. Dar [sunt ] cu două familii, cu două generații în aceeași casă.
Deci credeți că s-a construit puțin? Mă gândesc la blocuri. Sau poate au fost prea scumpe pentru nivelul veniturilor din România?
S-a construit cred fără cap, a fost și migrarea asta foarte mare din mediul rural în mediul urban. Pentru că sunt zone care sunt supraaglomerate, în timp ce în mediul rural se depopulează. Deci nu poate nimeni să spună în momentul ăsta, pentru că nu există niciun studiu. Nu există în momentul de față în România un studiu pe locuire actualizat și relevant, care să arate situația reală a locuirii din România: câți sunt așa, câți sunt așa.
Revenind la evenimentele de construcție rapidă, inclusiv politicienii vin la evenimentele astea. Și construiesc. Și atunci îi prindem acolo, îi mai punem să dea o declarație. Advocacy sau schimbarea legislativă este una dintre prioritățile noastre. Dar noi nu suntem pe partea asta de schimbare legislativă prin mitinguri, să ne agățăm pancarte de gât, să protestăm în fața primăriilor. E și asta o formă, nu mă uit de sus la alte organizații care fac asta. Se întâmplă în lume, se întâmplă și la noi. Noi facem un advocacy mai diplomatic poate sau mai de relații între oameni. Hai să nu ne aruncăm rufele murdare în stradă și să urlăm unii la alții să vină presa, deși poate așa presa ar fi mai interesată să vină. Nu, hai să încercăm să stabilim o relație, hai să încercăm să dezvoltăm o relație și să vedem cum putem să îmbunătățim lucrurile în România împreună. Să fim un partener de dialog, noi asta ne dorim. Este motivul pentru care n-am făcut scandal până acum, n-am ieșit cu pancarte, deși am fi avut motive de multe ori să ieșim.
Am fi avut ocazia de multe ori și am fi avut și motive, și prilejuri. Nu le-am folosit. Am zis că deocamdată hai să fim liniștiți. Însă poate că asta e soluția la un moment dat. Nu neapărat mitinguri și pancarte, însă poate fi soluția și să ieșim în presă și să arătăm, să dezvăluim unele lucruri pe care am încercat să le facem și nu ne-au ieșit.
Ca de exemplu?
De exemplu, eu am fost foarte dezamăgit, am fost foarte dezamăgit că domnul președinte Iohannis nu a venit la „Big Build-ul” de anul trecut, deși l-am invitat. L-am invitat pe domnul Iohannis la „Big Build-ul” de anul trecut de la Bacău și nu a venit. Am fost foarte dezamăgit. Președintele României nu poate să facă nimic, dar ar putea să pună pe lista priorităților Guvernului și problema locuirii. N-a venit. Deși i-am spus din timp. A ales să aibă alt program. Eu cred că președintele la un moment dat își alege și prioritățile.
Am primit răspuns de la președinție că nu vine. Dar, în campania electorală, problema locuirii sau problema caselor a fost una foarte grea pentru el. A fost cel mai de impas punct pe care președintele actual Klaus Iohannis l-a avut în campania electorală, când i-a pus întrebarea de ce aveți dumneavoastră 6 case și alții nu au și el a dat-o „Ghinion”. Și noi, cumva, i-am dat ocazia să își ia revanșa în fața colegilor lui profesori pe care noi îi ajutăm prin programul nostru. Noi am ajutat câteva mii de profesori din cei 64.000 de beneficiari pe care îi avem la nivel național. Câteva mii sunt profesori sunt cadre didactice. Noi, Habitat for Humanity, am luat oameni din educație, care nu au o locuire decentă, și i-am pus într-o casă decentă. El, președintele României, a spus „Ghinion!”. Și a rămas la „Ghinion” și la un an jumate după mandat.
Din punctul meu de vedere mi se pare cumva inacceptabil pentru că mai ales în contextul în care după acel „Ghinion” el a ieșit și și-a cerut scuze. Un gest de bun simț. Da, dar gestul tău de bun-simț de a-ți cere scuze devine un gest valabil dacă îl susții prin comportamentul tău ulterior. Or, el n-a făcut nimic. De scuze e podul plin. Tot auzim scuze de 25 de ani din toate părțile. Hai să facem și ceva. Noi sperăm că domnul Iohannis o să vină la „Big Build”.
O să îl invitați din nou?
Da, sigur că da, doar e președintele țării. N-ai cum să fii supărat pe președintele țării. Ar fi culmea să fiu eu supărat pe președintele țării. El se poate supăra pe noi, eventual, dar invers nu. Dar sperăm că nici el nu e supărat pe noi și că vine. Și că o să aibă mai mult timp să vină pe șantier.
Pentru că ar veni ca un ambasador al nevoii de locuire, un ambasador al oamenilor care au nevoie de locuințe decente, pe care el i-a conștientizat în campania electorală: „Da, există o categorie de oameni muncitori de dimineață până seara care nu-și permit”. Trebuie să vină un moment în care ghinionul să se spargă. Și hai să facem ceva. Toată lumea vorbește despre locuire, despre case, într-un fel sau altul.
Da, este mare interes, este o temă importantă.
Toți oamenii în România sunt legați de case. Nemții au cam jumate-jumate procentul de închiriere și proprietate. Ce fac românii când se duc în Germania primul lucru? Își cumpără o casă. Ce fac românii când se duc în Italia? Își cumpără o casă. Casa îi face să simtă că aparțin locului respectiv. Nemții nu vor o casă. Eu am vorbit cu oameni din Germania și am vorbit cu colegii noștri din Germania. Noi avem un birou Habitat for Humanity în Germania care nu are program de construcție cum avem noi, are numai birou de strângere de fonduri. De ce? Pentru că nemții au rezolvat problema locuirii sărăcăcioase. În Germania nu există locuire sărăcăcioasă. Toată lumea are o locuință decentă.
Mă rog, nu ai dacă nu vrei. Sunt și acolo homeleși, dar sunt homeleși care aleg să stea pe străzi din diferite motive. Și i-am întrebat pe colegii mei nemți: de ce nu cumpărați? Și-ar permite nemții să cumpere. Dar jumate dintre ei aleg să închirieze. Și colegul meu mi-a zis că le e mult mai ușor să închirieze decât să fie proprietari. E mult mai flexibil pentru ei din toate punctele de vedere.
Au o o ocazie de slujbă la 1.000 de kilometri? Și-au pus hainele în mașină și au plecat. Și la revedere! S-a stricat robinetul? Nu trebuie să stea el să dea telefon să-l repare, să vină instalatorul. Sună la proprietar și spune „Domnul proprietar, s-a stricat robinetul, vă rog să-mi trimiteți un instalator”. Și proprietarul se ocupă. Îi trimite instalator, îi repară. S-a murdărit casa? „Trebuie să o zugrăviți. Vezi că eu mă duc în concediu două săptămâni, când mă întorc găsesc casa zugrăvită”. Proprietarul se ocupă. Și așa mai departe. Nu este responsabilitatea lui. El plătește o chirie.
Care nu e atât de mare ca procent din venituri, pentru că în România poate să fie jumătate dintr-un venit.
Da, și proprietarul se ocupă de tot. Plus că are flexibilitatea asta: te pui în mașină, te muți unde vrei. E un sistem care funcționează în Germania. Dar nu, românii noștri își cumpără casă în Italia, casă în Spania. E primul lucru pe care îl fac. Pentru că în cultura noastră casa este foarte importantă. Hai să mergem așa și conducem pe drumurile din România și ne uităm la case. O să vezi că sunt toate case cu două, cu trei etaje. De ce? Ca să facem case că vin și copiii, și o să locuim aici cu copiii la bătrânețe. Nu mai vine nimeni. Nu se mai duce nimeni înapoi, copiii pleacă. Copiii nu mai vor să stea, nu mai este aceeași mentalitate de acum 40-30 de ani în care copiii să stea cu părinții. Fiecare vrea să aibă familia lui, să-și vadă de viața lui.
Câți oameni au beneficiat până acum de casele voastre de când sunteți în România?
64.000 de oameni care locuiesc în case simple, decente și accesibile (construite sau reparate – n.r.), prin diferitele programe pe care le avem. Avem două programe diferite, două direcții strategice importante pe care ne bazăm. Una este „Case simple, decente pentru grupuri vulnerabile” și una este „Răspuns la dezastru”. La „Răspuns la dezastru” intervenim acolo unde sunt dezastre naturale, lucru care poate însemna orice, de la alunecări de teren la inundații, înzăpeziri, dezastre tehnologice. Și intervenim fie reparând casele, fie construind altele noi, fie ajutând oamenii cu materiale de construcții acolo unde ei au experiențe în construcții și știu să-și renoveze singuri.
La programul de răspuns la dezastru există o componentă foarte importantă de prevenție pentru că atât ca valoare personală, cât și organizațională, noi credem că educația este extrem de importantă în România. Și educația va schimba România din toate punctele de vedere. Ce am descoperit făcând un studiu e că 1 euro investit în educație va economisi 7 euro în intervenție directă de răspuns la dezastru. Sunt lucruri mici pe care le poți face. Când știi că stai într-o zonă în care ai inundații dese, îți cumperi niște saci goi de rafie pe care atunci când vezi că se umflă apele îi umpli cu nisip și îi pui împrejurul casei. Ăia împiedica apa să-ți intre în casă. Sau se formează ca un dig.
Le-ați ținut oamenilor traininguri pe această temă?
Da, am avut diverse traininguri în diverse comunități în care am intrat, am făcut o evaluare a comunității, am văzut care sunt riscurile, după care am venit și am adaptat trainingul, care este în mare același, dar l-am adaptat la nevoile specifice. Adică n-am vorbit despre dezastre tehnologice acolo nu era nicio industrie de jur împrejur. Sau n-am vorbit despre inundații în vârful muntelui. Am adaptat trainingul la riscurile pe care le-am văzut în comunități.
În Moldova, în Moinești, în Dorohoi, în județul Galați am construit acum doi ani. Au mai fost în Vâlcea niște inundații acum 2 ani și am avut intervenții și acolo.
Am avut alunecările de teren de la Răcăciuni în Bacău. Când s-a surpat pământul am oferit asistență și materiale de construcție.
Deci unde sunt dezastre venim și noi. Avem un parteneriat foarte bun cu ISU în care ne sprijinim reciproc și ne ajutăm. Avem un proiect foarte bun pe care l-am făcut în Prahova, și l-am făcut în parteneriat cu ISU. Am mers în comunitățile rurale, am desfundat coșurile de fum și le-am schimbat întrerupătoarele și prizele în câteva sate. Pot să fie incendii mari de acolo. E un pas mic.
Noi, la Habitat for Humanity România, ne asumăm acest rol de educator, de a face educație în ceea ce privește locuirea – locuirea decentă, locuirea accesibilă, locuirea sănătoasă.
Voluntarii care vin pe șantierele Habitat își acoperă singuri costurile cu transportul și cazarea? Fac și donații pentru Habitat?
Toți voluntarii, și din România, și din străinătate, [fac o donație de] 450 de dolari de persoană pe călătorie. Acești bani sunt separat de costurile pe care și le acoperă oricum.
Deci el vine și își plătește cazare, masă, transport și în afară de aceste costuri, face și o donație de 450 de dolari de persoană ca să lucreze ca voluntar. Dar este normal să fie așa pentru că el când vine ia niște glet pe care îl pune pe pereți. Gletul ăla costă bani. Habitat nu are o rezervă de bani pe care stă și trebuie să cumpere. Iar noi din strângerea de fonduri trăim. Și atunci el de fapt își plătește inclusiv materialele de construcție sau plătește casele familiilor pe care le construiește. E un sistem care are logică.
În România sunt oameni din companii care își pot permite, dar în general companiile plătesc, inclusiv donația, tot, inclusiv de multe ori timpul de lucru. Pentru că dacă vii miercuri și vineri și faci voluntariat corporatist, alea sunt două zile în care tu nu te duci la birou, în care compania pierde niște resurse, niște bani.
Cei din străinătate de ce sunt interesați să vină?
E o latură romantică a răspunsului și o latură pragmatică. Amândouă sunt adevărate. Latura romantică este așa: e frumos să ai un concediu activ, e frumos să ai un concediu în care mergi, ajuți o familie, faci o contribuție, și cunoști oamenii la nivel local. Dacă vii printr-o agenție de turism să zicem și te duci și vizitezi obiectivele din Bucovina – e frumos, dar n-ai văzut România. Nu cunoști, nu știi ce înseamnă român. Vezi o anumită față a României. Ei, asta îți dă ocazia să vezi România așa cum este, la nivel local. La firul ierbii. Asta e partea romantică și romanțată a călătoriei. Partea pragmatică este așa: voluntarii internaționali plătesc costurile – cazare, masă, transport – pe care, dacă ar vrea să se ducă într-o țară oricum le-ar plăti, adică oricum te costă avionul, și plătesc o taxă suplimentară de 450 de dolari ca să lucreze.
Dar din momentul în care s-a înscris, până în momentul în care se întoarce, el nu mai știe nimic, nici nu-l mai interesează. Nu-l interesează unde o să stea, nu-l interesează ce-o să mănânce, în ce avion să se urce pentru că este altcineva care se ocupă de toate aceste lucruri pentru el. Există un coordonator de voluntari în fiecare filială și-n biroul național care face toate aranjamentele astea – biletul de avion, transportul de la aeroport la hotel, mâncarea la hotel, programul artistic – pentru că oamenii lucrează de la 8 dimineața la 4 după-amiaza. Dar vara, când ziua se termină la 10, de la 4 la 9 merg și vizitează. La Beiuș, de exemplu, merg și vizitează Peștera Urșilor, Izvorul Minunilor.
Oamenii sunt în concediu, noi nu uităm asta. Nu prindem niște voluntari pe șantier și stai un pic că am prins sclavii pe plantație, îi rupem. Nu, ținem cont de faptul că ei nu-s constructori de meserie. Le facem programul echilibrat, gândind pauză de cafea, pauză de prânz, pauză de cafea după-masă, astfel încât să se odihnească. Dacă obosesc au loc unde să se ducă să se odihnească, să bea o cafea, să mănânce o ciocolată dacă le scade glicemia.
Avem muncitori pe șantier care lucrează cu voluntari americani de ani de zile. Ei sunt constructori, dar au deprins în timp simțul umorului al voluntarilor și le fac experiența plăcută. Partea pragmatică este așa: pe tine te costă 450 de dolari să ai experiență la firul ierbii cum nicio agenție de turism nu-ți poate oferi. Dacă te-ai duce la o agenție de turism și le-ai spune “Vreau să cunosc România” așa cum le-o arătăm noi, i-ar costa mult mai mult de 450 de dolari. Deci e și o parte un pic pragmatică. Toți oamenii se uită și la beneficii, la ce câștigă ei.
La Bacău, La Onești, la Cumpăna, în fiecare dintre localitățile în care avem filiale și vin voluntari internaționali, avem formație de muzică tradițională, ansamblu de dansuri. La Bacău care e mai mare un pic, sau la Cumpăna, lucrăm în parteneriat cu primăria, lucrăm în parteneriat cu inspectoratul școlar, vin trupe de dans de la școli, e foarte fain pentru voluntari. Nu le oferă nimeni experiența asta. Nicio agenție de turism din State n-ar ști să vorbească cu primăria din Cumpăna, din Moinești, să-i primească primarul de la Moinești în audiență. Voluntarul se simte bine…când vine americanul din Statele Unite, după ce a muncit un an de zile și și-a strâns banii și a venit în România în călătorie, muncește, și primarul de la Moinești îl invită pe voluntar în Primărie, îl primește în sala de consiliu, stă de vorbă cu ei, le mulțumește, pun întrebări, primarul le răspunde – e o chestie pe care o iei cu tine. D-asta vin – e și o parte romanțătă, și o parte pragmatică. Și cele două se îmbină și atunci devine o situație win-win. Toată lumea câștigă.
La Cumpăna la fel. Doamna primar din Cumpăna este extrem de implicată în Habitat. Nu există voluntar să vină la Cumpăna să nu fie la doamna primar în birou, să vorbească, să vină pe șantier, să fie cu ei. Eu am vorbit cu doamna primar din Cumpăna, doamna Maria Gâju, și zicea „Păi cum? Adică să vină oamenii ăia din Statele Unite să muncească și eu să nu mă duc cu ei pe șantier să muncesc?”.
Asta este esența lui Habitat for Humanity. Una dintre cele mai dese întrebări pe care le primesc este „Cum ajungeți să alegeți unde vă duceți să lucrați?”. Iar răspunsul meu este ne ducem numai în comunitățile care conștientizează că au nevoie de noi. Și cu care facem parteneriate. Dacă administrația publică locală nu ne vrea acolo, nici nu ne ducem. Nevoie de locuire decentă este în toată țara. Nu este nicio comunitate în România care să-și fi rezolvat problema locuirii sărăcăcioase. Nu există. Oriunde pui degetul pe hartă e nevoie de locuire decentă, dar noi ne ducem numai în comunitățile în care suntem doriți, în care există deschiderea asta – din partea primăriei, din partea stakeholderilor locali.
Oamenii din comunitate lucrează și ei pe șantier, dar nu știu dacă o să fie aleși. Cum îi selectați pe cei care primesc locuințele?
Există un proces de selecție care are o parte obiectivă și o parte subiectivă. Procesul de selecție este făcut de o comisie, un comitet de selecție a familiilor, care este voluntar și este din afara staff-ului Habitat for Humanity, dar care cunoaște politicile și procedurile Habitat for Humanity. Deci nu e un comitet independent care după capul lui alege. Alege după niște criterii clare, dar nu sunt angajați Habitat, ca să nu fie suspiciuni de niciun fel. Și comitetul acesta e format din mai mulți oameni – 5-7-9, depinde de comunități, care sunt din comunitate, și care sunt: preotul, un psiholog, cineva din primărie, cineva dintr-o companie. De exemplu, la Ploiești avem un parteneriat foarte bun cu Timken, și unul din partenerii noștri din Timken Ploiești, Simona Boloangă, este în acest comitet de selecție și ea vizitează familiile. Adică în așa fel încât toți acționarii noștri să fie implicați în procesul de selecție a familiilor, ca să nu fie niciun dubiu.
Ce familie ar putea să cumpere toți oamenii ăștia? Unul din primărie, unul din multinațională… nu ai cum să ajungi la ei. Și în felul ăsta noi asigurăm criteriul selecției obiective. Bun, deci există criteriul obiectiv în care vii și completezi o cerere, în care spui câți copii ai, în ce condiții locuiești, că ai chirie sau n-ai chirie, că ai casa din ce materiale, câți metri pătrați și așa mai departe. Lucruri clare, măsurabile. În momentul în care ai depus cererea, primul lucru pe care trebuie să îl faci, înainte să înceapă orice selecție, înainte să se uite oricine pe cererea ta, trebuie să faci 100 de ore de volutariat pentru alte case. Este primul criteriu de selecție, care demonstrează că tu conștientizezi nevoia unei locuințe suficient de mult încât ești dispus să lucrezi chiar dacă nu ești sigur că primești o casă. Și-ai să fii surprinsă, între 30 și 50% de familii pică la criteriul ăsta. Adică oamenii vin și spus „Eu sunt dispus să muncesc oricât, dar dacă sunt sigur că primesc casa”. „Nu, nu ești sigur că primești casă și tot trebuie să muncești 100 de ore”. „A, atunci nu”. „Atunci bine”.
Cei care au lucrat, dar nu au fost selectați, nu au au fost dezamăgiți?
Da, îți dai seama că este o dezamăgire tot timpul. Dacă ai 10 familii care aplică pe 3 case, 7 vor fi dezamăgite, este clar. Însă am avut într-o filială, de exemplu, o familie care a lucrat în primul an și n-a primit casă, a lucrat al doilea an și n-a primit casă, a lucrat al treilea an și a primit casă. Pentru că inclusiv faptul că s-a întors de 3 ori la rând, an după an, să lucreze cele 100 de ore, deși n-a primit casă, a fost unul dintre cele mai bune indicatoare că – oricum nevoia era – că familia e o familie serioasă, e o familie care-și va plăti ratele, e o familie care va munci la casa ei, care va fi responsabilă cu casa. Lucru care s-a întâmplat.
Pentru că este foarte important ca familiile odată mutate în casă să-și plătească ratele. Pentru că noi suntem obligați prin politicile pe care le avem ca ratele lor să le folosim numai pentru construcția altor case. Nu putem plăti salarii, nu putem plăti benzină, nu putem plăti chirii, nu putem plăti calculatoare, nimic altceva decât case pentru alți oameni amărâți. Iar familiile beneficiar – le zic familii-partener – devin donatori Habitat for Humanity România. Pentru că s-a mutat în casă și el sponsorizează o altă casă pentru o altă familie. Deci e foarte important ca în procesul de educare și selecție a familiilor să le explicăm și să devină conștienți că dacă ei nu-și plătesc ratele, alta familie ca ei nu beneficiază de casă Habitat.
Bun, deci au făcut cele 100 de ore, după care urmează criteriul subiectiv de selecție în care acest comitet întreg merge și vizitează fiecare familie în parte și intervievează familia. Pentru că locuință sărăcăcioasă nu înseamnă neapărat locuință murdară. Poți să stai într-o casă sărăcăcioasă care să fie curată, în care copiii să aibă haine, care-s curate, în care să vezi preocuparea pentru educația copiilor, care sunt valorile familiilor.
Și sunt oameni cu experiență care știu să observe lucrurile astea. Și intervievează familia să vadă: disponibilitatea de a plăti, capacitatea de a plăti, seriozitatea în a plăti ratele, seriozitatea de a face voluntariat, seriozitatea familiei. Mai avem și eșecuri, nu sunt toate succese. Avem familii cu care trebuie să lucrăm și trebuie să le trimitem notificări, și să le spunem „dați-ne banii că dacă nu…”. Noi avem clauză prin care putem să dăm familia afară din casă, n-am dat încă. Probabil că urmează să dăm una, două, trei familii afară din casă la nivel național. Pentru că sunt familii care ne-au păcălit, dacă putem să zicem așa, la selecție. Că-ți mai scapă, n-ai cum în 20 de ani de zile să ai numai succese.
Dar cei mai mulți dintre beneficiarii noștri, cele mai multe dintre familiile partener sunt foarte serioase. Dacă mergem și ne plimbăm în cartierele Habitat, oriunde în țara asta, mergem și ne plimbăm, cu siguranță te vei uita și vei spune „Dar ăștia nu sunt oameni amărâți”. Iar eu îți voi răspunde „Da, nu sunt oameni amărâți, dar ar trebui să-i vezi înainte de Habitat”.
Ai să vezi case îngrijite, ai să vezi case curate, ai să vezi că fiecare și-a făcut un gard care cum a putut, care cum a știu, unul mai frumos, unul mai urât, unul din beton, unul din lemn, unul mai micuț, unul mai înalt. Cei mai mulți dintre ei au o mașină în fața curții. Deci sunt oameni care au evoluat incredibil. Pentru că în momentul în care au primit casa, fiind o casă la care au muncit, pe care au plătit-o, și-au câștigat respectul de sine și demnitatea.
Cât e rata pe lună?
20.000 de euro, care reprezintă costul materialelor, împărțiți în rate egale, fără dobândă, pe 20 de ani, vreo 85 de euro pe lună rata, ceea se înseamnă în comunitățile respective o chirie pentru un apartament cu două camere, mult mai prost decât casa pe care o primesc.
Familiile evoluează spectaculos din momentul în care se mută în case. Și soțul, și soția sunt mult mai motivați să lucreze mai bine la serviciu, pentru că vor să-și permită să-și plătească rata, sunt motivați să-și mai cumpere una – alta în casă și muncesc mai cu tragere de inimă la serviciu. Când ai un om care-ți muncește bine e o chestiune de timp până când îl promovezi ori îi mărești salariul, ori își găsește o slujbă mai bună în altă parte. Adică sunt niște evoluții într-adevăr spectaculoase la care nu te-ai fi gândit.
Avem și familii monoparentale care au case un pic mai mici decât cele cu părinți și mai mulți copii.
Cele mari au două dormitoare cu living și bucătărie. Cele monoparentale – un dormitor și living și bucătărie, deci sunt un pic mai mici. Sau uneori, depinde de situație, avem o cameră cu bucătărie. Am avut un caz de exemplu la Ariceștii Rahtivani în județul Prahova, unde o femeie mai în vârstă care stătea într-un garaj – e mult spus garaj, era o cocioabă improvizată – își punea o folie de plastic peste ea când ploua pentru că îi pica prin acoperiș. Doamna este un pic mai în vârstă, dar are un umor extraordinar și zicea că nu era nicio problemă că vara vedea stelele și cerul. Și i-am făcut o casă micuță, de 20-30 de metri pătrați – o cameră și bucătărie și baie. Atât. Dar e conectată la apă caldă, apă rece, are baie, are o sobă care o încălzește. Deci e foarte bine făcută casa. Construim în funcție de nevoie oamenilor.
Ce venituri trebuie să aibă o familie pentru a beneficia de programul Habitat?
Între 800 de lei și 2.000 de lei, dar [variază] în funcție de numărul de membri. Rata nu trebuie să depășească 30% din venituri. Avem un calcul foarte clar și bine delimitat pe care îl facem. Dar asta nu e treaba comitetului de selecție – asta este treaba noastră. Comitetul de selecție ne propune la 5 case o listă cu 10 familii, cu prioritățile pe care le stabilesc ei, după care noi luăm familiile și le intervievăm și facem calculul de bonitate împreună cu familiile și poate că familia care e pe locul 1 nu se califică la venituri și atunci nu primește casă și primesc familiile 2,3,4,5…
Mobila și-o cumpără ei?
Da, asta nu intră în responsabilitatea noastră. Avem un parteneriat cu Whirlpool care donează aragaz, mașină de spălat și electrocasnice către familii, iar familiile le plătesc către Habitat, tot așa pe o perioadă de 3-5 ani și costă 200 de euro fiecare – mașina de spălat, aragazul, sunt un pic sub valoarea de piață. Este contribuția Whirlpool în programul Habitat.
Câți bani reușiți să strângeți pe an din sponsorizări, donații?
Raportul nostru este pe site. Reușim să strângem aproximativ un milion de euro anual din România și în jur de un milion de euro reușim să atragem prin rețeaua internațională care face strângere de fonduri și ajută țările-program, birourile din Olanda și din Germania, de exemplu, care fac numai strângere de fonduri, birourile din Irlanda și așa mai departe, și probabil în total încă vreun milion de la voluntarii care vin în România.
Câți bani ați investit în casele din România în 20 de ani?
Cred că peste 15 milioane de euro. Cu siguranță peste 15 milioane de euro în 20 de ani. Efectiv investiți în locuire. Între 15 și 20 de milioane. Nu cred că mai mult de 20, dar în niciun caz sub 15.
Aveți și donatori individuali care își propun să susțină o familie?
Foarte puțini. Cultura donatorilor individuali încă nu este atât de răspândită în România, sau poate că nu este atât de specifică lui Habitat for Humanity. Dacă ai o organizație care ajută copiii să meargă la școală, un copil poți să-l ajuți cu, să zicem, 200 de euro pe an. O casă costă 20.000 de euro pe an, 25.000 de euro pe an. Este mai ușor să angajezi ca donator persoană fizică 200 de euro într-un an de zile în rate lunare egale pe care ți le tragi direct din salariu, înseamnă sub un milion pe lună. Sunt oameni în București și în țară în Cluj, în orașele mari Arad, Timișoara, Brașov, care își permit și care au sufletul să ajute un copil cu un milion pe lună. Sunt mai puțini oameni care pot să scoată 25.000 de euro într-un an de zile din buzunar să achite o casă. Avem donatori persoane fizice care ajută, care donează donează 20 de dolari, 40 de dolari, 10 dolari.
Dacă v-a plăcut acest articol, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.
Recomandările editorlor GreatNews:
Nu avea bani de chirie, așa că și-a construit singur o casă. Mică, ingenioasă și confortabilă
Casa cu Brad, locul unde turistul devine un prieten. Cazare gratuită în inima Apusenilor sălbatici
Satul rotund din România, bijuteria aproape necunoscută ascunsă între dealuri
Motivul pentru care un bărbat și-a îmbrăcat ușa de la intrare în termopan
